Locuiau într-un apartament dintr-un bloc turn, cu un perete din sticlă prin care se răsfira jumătate de București. Înserarea picurase bobițe de smoală în peisajul care-și pierdea contururile. Luminile aprinse păreau pietre prețioase care înzorzonau gâtul unei dame îmbrăcate în negru, sprijinind plină de amar coșciugul cuiva drag.

Stăteau pe câte un colț al canapelei, el așezat turcește, ea cu genunchii lipiți sub bărbie, privind în gol. Pe parchetul auriu erau două pahare cu marginile înroșite de vin. Din ele se ridica un parfum dulce amărui.

Știu foarte bine, spuse el, ai refuzat niște compromisuri la muncă, deși te-ar fi dus departe. Te respect pentru asta. Mă uit la tine cu mândrie. Dar hai să fim serioși. N-avem nimic în comun. Nu te interesează pasiunile mele. A, nu te porni. Sentimentul e reciproc. Nici eu nu-mi bat capul cu modul în care îți petreci timpul liber. În vacanțe facem lucruri total diferite. Prietenii tăi sunt enervanți pentru mine. Pe ai mei nu-i placi tu și nu vrei să stai în preajma lor. Și în pat...

Se aplecă și mai sorbi o gură de vin apoi se trânti în spătarul canapelei.

Nu ne mai întrebăm ce ne place, nu ne mai șoptim la ureche ce să-i facem celuilalt, reluă mai obosit. Parcă suntem plictisiți, căsătoriți de o tonă de ani.

Prietenii tăi sunt imbecili, zise și ea cu vocea ca o perniță încărcată de ace și agrafe. Nu mă interesează că stai la laptop și tot țăcăni în el, nu vreau să citesc ce scrii acolo. Și n-am chef să intru în toate muzeele alea pe care le tot lauzi. Îmi satisfac altfel nevoia de a părea intelectuală. Și nu mă gândesc doar la cumpărături. Dar nu te interesează. Da, cumpăni o clipă, tot ce spui e... adevărat.

Se cunoscuseră la muncă unde erau doi colegi, doi vecini de birou care se înțelegeau și nu dădeau semne că ar fi curioși în legătură cu celălalt. Ajunseseră să se cunoască fără să pună întrebări. Fiecare vorbea când simțea nevoia și așa se dezvăluiseră sincer unul altuia. Fără explozii de pasiune, fără declarații și promisiuni. Când el plecase pentru un job mai important, își simțiră lipsa. Își dădură întâlnire ca doi amici și sfârșiră într-o îmbrățișare nămoloasă, care parcă le lipea brațele și picioare între ele.

Și-acum vorbeau de despărțire. Bucureștiul se întunecase iar vinul se întărise pe cele două pahare.

Se goliseră și ei de cuvinte, de nemulțumiri, de ranchiuni adunate precum ghemotoacele de praf.

E comod între noi, rostiră amândoi. Și parcă dinspre orașul de care-i despărțea un perete din sticlă se insinuă un zumzet necunoscut. Un refren auzit parcă de departe, din cluburile îngrămădite în jurul lacului, dinspre stadionul pe care se mai organizau concerte. În vocalele jucăușe și ritmate, neidentificate cu totul, își văzură singurătatea ca pe-o cârpă uzată, își simțiră mușchii încărcați de oboseală și sufletele pline de-o sleială lichidă.

Refrenul trepida, râdea de ei. Se căutară cu privirea, întrebându-se dacă simt la fel. El se duse în patru labe spre colțul ei. Se sărutară și părea că își vor smulge hainele. Dar se potoliră, ca și cum melodia s-ar fi stins în întunecimea de deasupra orașului.

Le era comod, erau plictisiți și fără putere să lupte. Se abandonară așa, unei relații care le umplea singurătatea.

Pasiunea e trecătoare, gândiră amândoi. Și iubirea la fel. Orbire, zgomot. Poate că singura declarație de dragoste adevărată e să accepți să fii plictisit, să-l ignori pe cel de lângă tine. Să reziști. Se imaginară singuri peste un timp, apoi într-un șir lung de prime întâlniri.

Se priviră cu alți ochi. Te iubesc!, țâșni cu disperare de pe buzele amândurora.