Dragă Victoria Baltag, pentru început, aș vrea să te întreb dacă ai amintiri din copilărie sau din adolescență revelatoare pentru pasiunea ta pentru film, pentru regie?

În copilărie eram, să spunem, o mare consumatoare de film și carte. Ce îmi amintesc este că mă uitam până noaptea târziu la filme rusești cu tata când eram mică și citeam foarte, foarte mult, poate că de acolo se trage pasiunea. În liceu îmi cheltuiam toți banii pe biletele la cinema (sic😊), dar îmi era imposibil să visez că pot deveni regizor. Se știa în cercul meu de prieteni că această "meserie" este fie pentru cei din familii bogate (ca să aibă de unde finanța filmele), fie pentru cei care aveau o rețea de contacte bine pusă la punct (ca să îi poată ajuta cu realizarea proiectului). Eu nu eram în niciuna dintre aceste categorii și nici nu îndrăzneam să visez că voi deveni regizor. Aveam însă colegi în liceu care puseseră pe listă această variantă și îmi vorbeau despre visurile și planurile lor, unii începuseră să facă meditații în acest sens încă din clasa a 10-a... și eu îi ascultam... fără să spun ceva sau să îndrăznesc să visez 😊

Ai studiat Film, Istorie, Televiziune la Universitatea din Birmingham. Cum ai ajuns acolo? Ce avantaje ai avut studiind "în afară"? Prin ce se diferențiază/aseamănă mediul academic român de/cu cel străin?

În 2008 terminasem două facultăți, una de jurnalism și una de sociologie-psihosociologie. Voiam să fac altceva, să mai deschid niște uși cu aer proaspăt, să spunem. Mă gândeam la Drept sau la economie și studiul afacerilor (domeniul antreprenorial m-a atras dintotdeauna). Am mers la ambele universități și am cercetat, înscrierile erau în câteva luni și pentru drept mi-a fost frică să nu reușesc să învăț tot ceea ce era de studiat pentru examene, așa că m-am înscris la cea de-a doua variantă. În același timp, profesorii mei de la facultate, cărora le păstram și încă le păstrez în inimă respect, admirație și recunoștință, mi-au recomandat să plec la studii în străinătate și mi-au oferit recomandări bune, știu că profesorul Marian Petcu mi-a și trimis o listă cu burse unde puteam să aplic să pot pleca. În același timp, CV-ul meu de absolvent supracalificat nu a găsit valoare pe piața de locuri de muncă din România, așa că am dat curs recomandărilor dascălilor mei. Am primit o bursă guvernamentală în urma unei serii de examinări minuțioase și așa am plecat în Anglia, să studiez un master în Film, Istorie și Televiziune, una dintre recomandările Universității din Birmingham, după ce mi-au analizat CV-ul, aptitudinile acumulate până la acea vreme și am avut un interviu la Departamentul de Carieră.

Recomand tuturor studenților din România să dea șansa să facă măcar niscaiva studii în străinătate. Acum există bursele Erasmus și multe alte oportunități ca să pleci la studii în afară, măcar pentru câteva luni. O astfel de experiență înțelepțește prin faptul că vezi o altă lume economico-social-culturală, cunoști alte sisteme de învățământ, faci față unui trai independent, departe de familie, perfecționezi o limbă străină, iți extinzi paleta de cunoștințe, îți dezvolți o mai bună rețea de networking. Pentru mine a fost extraordinar de bine că am plecat, chiar dacă mi-a fost foarte greu (bursa era mică și abia mă descurcam financiar), am învățat foarte multe lucruri bune.

Ai realizat un lungmetraj, cu o temă puternică, despre care s-a vorbit mult în ultima vreme: "Experimentul Pitești", care vorbește despre unul dintre cele mai îngrozitoare experimente de reeducare prin tortură impuse de regimul comunist. Când ai citit/aflat pentru prima dată despre reeducarea comunistă?

Era 2011 când am participat la Universitatea de Vară organizată de Institutul de Cercetare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Acolo am aflat pentru prima oară, cu exemple concrete, despre crimele comunismului (am avut șansa să cunoaștem acolo supraviețuitori ai temnițelor comuniste). Atunci m-am hotărât să fac un film despre experimentul de la Pitești, fiind un subiect care m-a răscolit foarte tare în momentul în care am aflat ce s-a întâmplat acolo.

Ai mers mai mult pe document? Pe Goma sau pe Ierunca?

Din 2011 de când m-am hotărât că vreau să fac acest film, am studiat arhivele din comunism în următorii patru ani, am citit cărțile de specialitate (pe lângă cele publicate de Goma și Ierunca, mai sunt peste 100 de cărți care vorbesc despre fenomenul re-educării de la Pitești). După cei patru ani de studiu, am reușit să-i cunosc pe cei puțini rămași, care au trecut prin închisoarea de la Pitești și am luat interviuri. Am vorbit de asemenea cu familiile celor care au suferit acolo, ei sunt și cei care m-au ajutat cel mai mult în etapa de documentare a filmului, întrucât cu aceștia am analizat conținutul arhivelor cu mărturiile rudelor lor. Cel mai mult am folosit din mărturiile lor în filmul meu, plus informația din arhive și cărți (dar știm că arhivele pot fi falsificate și în perioada aceea se scria cu creionul, deci...).

Filmul are valoare de document prin conținut și este un testament al celor care au trecut prin ororile comunismului și care mi-au dat oportunitatea să le ascult povestea. Țin și acum, după atâția ani, o legătură foarte apropiată cu fiii, fiicele și rudele celor care au trecut prin Pitești. Filmul acesta a fost ca o alinare pentru domniile lor, ei, cei care nu și-au găsit dreptatea nici astăzi. Lungmetrajul este o reproducere minuțioasă a faptelor reale.

Pentru mine și pentru colegii cu care am lucrat, acest film este un proiect de suflet. Noi am lucrat, benevol și neplătiți încă, pentru că acest film este un apel la memorie, un act cultural necesar.

Ai alte personaje reale sau ai creat un prototip ficțional, bazat pe mai multe cazuri?

Personajele sunt de tip simbol, tipologie. Am însumat într-un personaj tipologia torționarului (a se înțelege că în acel personaj erau toți cei care au torturat), tipologia martirului, a omului cu două fețe etc. Istoria ne spune că prin Pitești au trecut mai bine de 5000 de studenți, ori noi făceam un film fără buget și resursele au fost limitate încât, din lipsă de actori, am folosit această simbolistică.

Cum ai internalizat această poveste atât de tragică?

Vreau să duc acest film la nivelul pe care îl merită. Abia atunci mă voi opri. Cred că este important să ne cunoaștem istoria ca să ne dezvoltăm sănătos.

Ai avut o echipă pe care ai lăudat-o în numeroase rânduri: cine a contribuit cel mai mult la fundamentarea viziunii tale?

Toți. Îmi sunt dragi și apropiați și țin la ei foarte mult. Mă doare sufletul și scriu cu lacrimi în ochi de fiecare dată când fac referire la ei, dragii de ei, familia mea într-un cuvânt, că le-am promis că îi plătesc și nici acum, după, iată, 13 ani, încă nu am reușit. Dar voi reuși! Este greu să faci film independent de factură istorică, ce tratează un subiect despre comunism, o temă atât de delicată. Anul acesta se împlinesc 35 de ani de la căderea comunismului, să prețuim, deci, astfel de proiecte care ne amintesc cum a fost trecutul.

Unde ai filmat? Cât au durat filmările? Ai spus în mai multe rânduri că ai lucrat 11 ani la acest film. De ce n-ai primit finanțare de la CNC?

11 ani erau acum doi ani, în 2024 sunt deja 13 ani de când am început să lucrez la acest film (2011). Am filmat în 44 de locații autentice (muzee, case memoriale, sate și orașe care păstrează amprenta anilor ’40, foste închisori). Filmările au durat în jur de 60 de zile. Legat de CNC, poate ar trebui să spun că această instituție oferă fonduri rambursabile în proporție de maximum 50% din totalul bugetului alocat pentru producție. O dată, noi nu aveam jumătatea aceea din buget și a doua oară... ar fi trebuit să dăm banii înapoi...

Este primul film independent din România, cu buget zero, dar care a reușit să adune – sub același ideal – peste o mie de "nebuni sublimi". Ce a fost cel mai dificil de realizat? Dar cel mai ușor?

Cel mai dificil a fost să fac rost de resurse ca să termin filmul. A fost o muncă titanică, mii de ore petrecute în fața calculatorului ca să trimit aplicații și solicitări de finanțare, aproape fără răspuns pozitiv, apoi sute de ore petrecute bătând pe la uși (companii și instituții care ar fi putut ajuta, la fel, aproape fără răspuns pozitiv). Cel mai greu a fost că trebuia să fac și crowdfunding, și casting, și producție, și regie, și catering, și management și multe altele... de fapt, eu și colegii mei, fiecare am făcut mult mai mult decât ținea de "fișa postului" fiindcă altfel nu reușeam să terminăm. Noi am stat în postproducție mai bine de 7 ani, și asta a fost greu... foarte greu, de fapt... am refăcut montajul de patru ori, sunetul nu este nici acum gata..., la intro și creditele de final încă am de lucrat... e greu, însă nu imposibil.

Ușor și frumos a fost să închegăm prietenii de-o viață cu cei care ne-au fost alături în toți acești ani.

Cum a fost să lucrezi alături de maestrul Ion Caramitru?

Nu voi putea uitaa vreodată acele momente. Nici eu și nici colegii mei. Ne doare că nu mai este... am fi dorit să fie amfitrionul lansării filmului...

Am învățat foarte multe de la Maestru. Era singurul de pe platoul de filmare care repeta în toate pauzele... Mânca lângă noi aceeași ciorbă pe care mi-o permiteam... nu cerea niciodată nimic, era calm și cald și zâmbea când lucra cu noi. Ne iubea avântul, ambiția și munca. Ne-a lăudat la toți prietenii dumnealui, unii dintre prieteni cu putere de finanțare, care au refuzat să ajute și peste ani au văzut filmul... și cred că le-a stat un nod în gât. Eu știu cui a vorbit despre proiect și cui a cerut ajutorul pentru acest film. Caramitru și-a dorit să facem acest lungmetraj cât mai repede. Mă suna mereu să mă întrebe când e gata, ca și cum ar fi știut că avea să plece dintre noi... Caramitru a avut încredere mare în acest proiect, în mine ca inițiator al lui, și am datoria, și pentru dumnealui, să duc acest proiect la nivelul pe care îl merită.

Valoarea unei astfel de producții este inestimabilă, dar te-aș întreba: ce reprezintă pentru tine regia filmului "Experimentul Pitești"?

Mă crezi că dacă ar fi să dau timpul înapoi, m-aș gândi de două ori dacă să mă apuc de așa muncă titanică? Eu am pornit acest proiect din naivitate. Era primul meu film de lungmetraj. La școală nu te învață ce înseamnă costul adevărat și resursă umană implicată la film de lungmetraj. Poate a fost bine că am fost naivă, altfel nu m-aș fi apucat niciodată de așa ceva. Era atât de necesar ca acest film să se întâmple. Pentru istorie, pentru cei căzuți, pentru cei prezenți, pentru viitor. Pentru mine, este un proiect de suflet, o experiență pe care nu o să pot să o uit vreodată. Acest proiect m-a făcut să ies din zona de confort și să fac din imposibil posibil. Acest proiect mi-a adus oameni atât de frumoși alături. Acest proiect a adus, poate, un pic de alinare sufletelor celor suferinzi. Pentru mine acest film înseamnă mult!

Înseamnă mult când actorul neplătit încă îmi spune: "Victoria, îți mulțumesc mult pentru acest rol". Înseamnă mult când colegii mei, la fel de neplătiți, îmi scriu că vor să mai lucreze cu mine și să îi mai invit la următoarele proiecte (și am și lucrat cu unii colegi la alte proiecte deja și vom mai lucra împreună). Înseamnă mult că la fiecare proiecție pe care am avut-o în țară, oamenii m-au îmbrățișat, mulțumindu-mi. Înseamnă mult că peste hotare (am fost deja în SUA, Canada, Mexic, Columbia, Peru, câteva țări din Europa), după proiecție, spectatorii uitau să mai plece din sală și să elibereze pentru următoarea proiecție, la cât de multe întrebări aveau și la cât de multe lucruri doreau să afle despre film. Cred că aceste lucruri sunt cea mai mare bucurie a unui regizor. Dar trebuie să fim plătiți. Am demonstrat calitate, muncă serioasă și rezultate titanice. Avem nevoie și de răsplată pecuniară.

Ce legătură consideri că se stabilește între ficțiune (scenariul tău) și film? Între ficțiune și realitate?

Eu am păstrat realitatea istorică și cea din mărturii fără să schimb ceva. Personajele însă au fost tipologii și am adus în prima parte a poveștii detalii despre viața frumoasă a anilor înainte de comunism. A fost dorința mea să includ această bucată în film și am rugat-o pe Lexa Axinte (scenarista cu care am lucrat) să facă în așa fel încât să fie inclusă și această parte, oarecum ficționalizată, însă bazată pe ceea ce citisem eu despre perioada interbelică și pe poveștile rudelor mele în ceea ce privește acea perioadă. Vom vedea în film mămăligă tăiată cu ață (fiindcă așa se tăia mămăliga în România atunci), vom auzi cuvântul "bădie", care înseamnă frate mai mare și este un arhaism drag mie, vom vedea cum era școala în zona Iașilor din acele vremuri (noi am filmat într-o sală de clasă autentică, din anii 1940, clădire care s-a demolat imediat după filmări, ce noroc am avut!) În cazul acestui film, ficțiunea este că faptele reale sunt interpretate de actori, însă povestea este una reală cu totul și cu totul.

De curând, a apărut alt film semnat de tine, documentarul "Titus Munteanu. O viață în televiziune". Te rog să ne spui când a început povestea filmului.

Povestea filmului începe în 2004-2005 când, studentă fiind, aveam nevoie pentru școală să fac un interviu cu o personalitate; și făcându-mi practică în TVR, am ales să îi iau un interviu lui Titus Munteanu. Anii au trecut. Am găsit caseta miniDV cu materialul în 2016, la părinții mei acasă, și m-a ajutat un coleg din echipa filmului "Experimentul Pitești" să copiez interviul pe format digital. Titus Munteanu plecase la cele sfinte deja și căutând pe internet să văd ce se scrisese despre dumnealui, am observat că erau așa de puține lucruri, încât m-am hotărât atunci să fac eu un documentar în care să spun mai mult. În 2017 am contactat Televiziunea Română ca să le propun acest proiect, însă a fost declinat. Am zis că fac atunci documentarul independent, TVR m-a lăsat în 2018 să merg în arhivele lor și să selectez materiale pentru film, în 2023 am primit aprobarea pentru a le utiliza, și pe 26 octombrie, același an, am avut premiera documentarului. Pe 29 decembrie 2023, filmul a fost difuzat în premieră pe TVR1 și acum este online pe TVR Plus. Doresc să fac un turneu în țară și în străinătate cu filmul, dincolo de difuzările pe posturile tv. Este un material frumos cu Toma Caragiu, Richard Oschanitzky (căruia Titus îi datorează cariera sa în TVR), Tamara Buciuceanu, Stela Botez, Alexandru Bocăneț, Tudor Vornicu și alte nume mari ale culturii românești. Și acesta este un proiect realizat cu chin și ani de zbatere, însă este primit cu mare interes și bucurie de către spectatori și telespectatori, deci a meritat!

Ce resurse de informare ai folosit pentru realizarea documentarului? L-ai cunoscut pe Titus Munteanu?

(am răspuns, cred, mai sus 😊)

La ce proiecte lucrezi în prezent?

Lucrez cu pasiune la lucrarea mea de doctorat, anume poezia sunetului de film, teorie și practică, în accepțiunea lui Benjamin Fondane, român plecat pe jos la Paris ca să devină regizor de film (între altele, este și poet, critic, filosof, scenarist).

Lucrez, de asemenea, la distribuția celor două filme ale mele, detaliate mai sus. Lucrez și la lansarea a două produse patentate de mine (un kit de ceai-experiență, în număr limitat, cu fiecare cutie unică, și o colecție de lumânări parfumate). Lucrez, de asemenea, la organizarea unui festival de film pe care îl inițiez.

La final, te rog să ne faci câteva recomandări de filme sau de carte.

Deși fac film, cartea ne înțelepțește și este cu mult mai importantă decât filmul, din punct de vedere neurologic (când citim se activează memoria, imaginația, reflecția și multe altele). Așadar, devenim mai inteligenți când citim și cu precădere când scriem (așa am învățat eu la cursul de psihologie de la University College London).

Așadar, recomand cărți despre istorie, științe naturale și sociale, cultură, management, economie, finanțe.

Recomand filmele lui Lars von Trier, Cristopher Nolan, Andrei Tarkovsky, Manoel di Oliveira, Vittorio de Sica.

A consemnat Zenob alias Ciprian Handru