Zilele geroase mă transformă într-o pisică leneșă cu tabieturi precise: căldură, priviri piezișe aruncate în stradă din spatele geamurilor aburite, ceaiuri aromate și câte o carte bună, a cărei lectură să curgă lin în serile molcome, albăstrii.

Viespea de pe limbă, volumul de proză scurtă semnat de Florin Spătaru, mi-a spulberat rapid confortul în care mă instalasem, înlocuindu-l cu o gură de aer tare, întocmai ca cel de afară. Povestirile s-au desfășurat în ritm alert, cadru cu cadru, într-o suită surprinzătoare, care m-a purtat în timpuri și spații variate, atipice.

Anabela, împătimită a obiectelor bizare de prin anticariate, iubește insectele și își face un obicei din a le cerceta în detaliu. Leonora, de vârstă mijlocie, lasă în urmă o viață searbădă, retezând din rădăcină un rău cu care s-a obișnuit. Doca, studentă la Litere, țese povești și descântece ca nimeni alta. iL of Khan, agent într-o lume a viitorului, se transformă din simplu executant în păpușarul unor operațiuni periculoase. Iancu, programatorul încrezător, înlemnește atunci când recunoaște pe trotuarul de vizavi silueta celui care i-a bântuit coșmarurile în copilărie. Toate aceste personaje și multe altele te atrag cu cântec de sirenă în lumea lor plină de ciudățenii inofensive sau picante. Am descoperit episoade de o senzualitate frustă, scene tensionate care îți accelerează pulsul, dar și mici instantanee duioase ale vieții de zi cu zi.

Dincolo de formă și stil, scriitura lui Florin Spătaru are miez. Nimic nu e ceea ce pare a fi în prozele lui scurte, iar invitația lansată cititorului este aceea de a sonda cât mai adânc în căutarea resorturilor umane care determină o anumită acțiune, obsesie, pasiune sau alienare.

Finalul lecturii m-a găsit departe de starea liniștită pe care mi-o dorisem inițial. M-am pomenit mai trează ca oricând târziu în noapte, trăgând în minte de ițele unora dintre povești, dorindu-mi să le prelungesc savoarea proaspătă ca o dimineață de gerar care îți alungă orice urmă de moleșeală și întrebându-mă cum ar fi senzația provocată de o viespe pe limbă. Paralizantă? Agasantă? Tonică?

Înainte de a stinge veioza, am recitit un fragment din povestirea care deschide volumul, dorindu-mi să rămân cu această imagine simplă, vie, impetuoasă:

"Strângeam cu înfrigurare funia și căpăstrul, cu capul lipit de coamă, una cu mirosul de neîmblânzit, una cu galopul.

Ajunsesem în crângul de sălcii de după deal pentru că auzeam susurul frunzelor alungite. Nu îndrăzneam să mă uit. […] Îmi închipuiam cum mă rostogoleam prin tufișuri, îmi sugeam buza de jos care sângera și cu siguranță aveam ceva rupt pe la picioare. Dar nu venise momentul. Mă țineam de el și viața izbucnea furtunos dintre copite, iar Bujor fornăia nervos cu ochii pe cine știe ce drumeag necunoscut."

Florin Spătaru, Viespea de pe limbă, carte disponibilă doar în format audio, Voxa.