nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Duelul

Toată echipa aștepta cu nerăbdare să înceapă emisiunea. Erau bucuroși și zâmbitori, ca niște copii care așteaptă să li se împartă cadouri. Primul interviu televizat al Maestrului, care împlinea în acea zi 90 de ani. Alegerea televiziunii lor era o mare recunoaștere. Fiecare a fost întrebat ce ar vrea să afle, așa și-au dat seama cât de puțin îl cunoștea publicul pe Maestru. Foarte discret, înalt și sobru, domina scenele lumii parcă dintotdeauna.

Prezentatoarea își privea degetele întinse pe masă. Îi tremurau ușor, iar manichiura verde reflecta luminile din studio. Îl cunoștea pe Maestru de când era copil, fusese la multe concerte de-ale lui. Interviul îl propunea în fiecare an, pierduse șirul lor. Când acesta i-a scris că a acceptat, a înțeles că este momentul carierei. Acel moment pe care l-a tot așteptat. Documentarea era pregătită, a făcut brainstorming cu echipa, și-a reluat notițele, s-a pregătit ca pentru susținerea tezei de doctorat. Până atunci nu îi tremuraseră niciodată mâinile.

— O să fie bine, Maria. Uită-te la mine, te rog. Un pic mai în dreapta, capul.

Cei de la tehnic îi simțeau emoțiile. Și ei se simțeau neîndemânatici, deși făcuseră, ca de obicei, toate pregătirile fără nici o greșeală.

— Bună ziua, oameni buni! Sunteți gata?

Toată lumea și-a ținut răsuflarea când a intrat în studio. Vocea lui i-a trimis înapoi în băncile școlii. Erau din nou elevi, gata să își asculte profesorul. Așa se simțea și publicul în prezența dirijorului. Carisma sa era legendară, iar sălile arhipline o obișnuință.

— Vă mulțumesc pentru interviu. Este o mare onoare. Se uită la noi, acum, aproape toată țara. Pentru prima dată, mai mulți decât la un meci de fotbal. Sunteți un magnet. Cum ați reușit? Este un secret pe care îl puteți da mai departe, astăzi?

Dirijorul a zâmbit larg și fară grabă. În ochii lui erau sclipiri copilărești, ca și cum întrebarea l-ar fi făcut să călătorească în timp.

— Ioana, îți mulțumesc pentru răbdare, în primul rând. Tu mă inviți aici de mulți ani, iar eu am venit doar acum, când aștept ultimele aplauze. Voi spune publicului ceva mai important decât secretul meu.

— Vă ascultăm.

— Este o poveste care aș vrea să se învețe în școlile de muzică. Astăzi o spun pentru prima oară și mă bucur să fie în emisiunea ta. Ești pregătită pentru o călătorie?

— Sigur că da, unde mergem?

— Într-o mănăstire din Spania, într-un timp care acolo nu curge. În restul Europei se aprindeau Luminile. La templul de acolo, deschis doar inițiaților, odată la șapte ani avea loc un duel. Din toată lumea, veneau violoniști care luptau pentru singurul titlu important, Arcușul frunzelor. Lupta era cumplită, iar la sfârșit rămâneau doi, în marele duel.

— De ce spuneți cumplit? Este un cuvânt ciudat, pentru o competiție muzicală.

— O să vezi că este unul blând. Este mai puțin important cum se ajungea în finală. Marea confruntare, duelul între două arcușuri, este tot ce contează. În acel an, cei doi violoniști erau prieteni. Studiaseră împreună, știau cât sunt de buni. Se apreciau sincer, și sperau să rămână prieteni și după competiție. Ar fi fost pentru prima dată.

În studio, nimeni nu părea că respira. Era deodată cald, mirosea a mare, la picioarele lor apăruse nisip, iar pe pereți începeau să se vadă frunze roșii și verzi.

— Cum îi chema pe cei doi ? întrebă Ioana, care intrase complet în povestea Maestrului.

— Wolfgang era cel mai tânăr, un nobil care avea vioara moștenire de familie. Crescuse cu ea și nu își dorea altceva de la viață, decât să cânte. Paolo era și pictor, pentru el muzica era o sursă de bani, venea dintr-o familie de artizani săraci. Studiaseră în aceeași clasă la Viena, care atunci era capitala muzicală a Europei.

— Cine judecă duelul? În ce constă, mai exact?

— Publicul, prin aplauze. Membrii societății de inițiați, care aveau privilegiul să asiste la duel. Toți aveau studii muzicale, erau un public expert. Astăzi ar produce frică, așa ceva. Programul duelului era fix. Fiecare violonist avea de cântat o piesă solo și o piesă acompaniat de pian. Apoi aveau de cântat împreună un concert pentru două viori, tot cu acompaniament de pian. În acel an totul a fost diferit.

Ultimul cuvânt s-a auzit puternic și patinat, în același timp. A durat mult sunetul său, ca un clopot care a hipnotizat pe toată lumea, în studio, dar și pe cei care urmăreau la televizor. Când acesta s-a stins, pe ecran se vedea duelul.

Pentru Wolfgang era momentul vieții. Dacă pierdea, nu mai avea cum să continue. Arcușul sclipea în lumină ca o sabie. Era calm și fară nci un alt gând, decât acela al câștigului. Cu ochii închiși, vedea pereții templului plini de frunze roșii.

Paolo știa că este cel mai bun. Voia faima, simțea asta în fiecare cută a sufletului. Era lacom de câștig și gata de orice pentru asta. Reușita urma să îi încălzească tot restul vieții, ca o flacără veșnică în felinarul viitorul său. Frunzele verzi erau semnul reușitei sale, care îi vor deveni blazon.

S-au privit în ochi cu atenție. Își aduceau aminte că sunt prieteni, dar parcă, brusc, asta fusese în altă viață. Mirosul mării, nisipul pe care călcaseră până la intrarea în scenă, publicul atent și tăcut, creaseră o atmosferă care îi schimba. Deveneau una cu vioara, restul lumii pălea, încetul cu încetul.

Pe scenă, în afară de ei, mai erau Maestrul societății, un dirijor fără vârstă, pe care îl ascultau toți, și un pianist tânăr, cu ochii mari și verzi.

Maestrul anunța piesele, iar vocea lui tăia în fâșii liniștea din sală. După fiecare interpretare, publicul aplauda, iar preferințele lor se vedeau în frunzele care creșteau pe pereți. Două viori, două culori. La sfârșit, vioara câștigătoare lua culoarea frunzelor mai multe, iar cealaltă vioară devenea gri, și nimeni nu mai cânta vreodată la ea. Violonistul pierzător devenea o umbră, care se pierdea în uitare.

— Să înceapă duelul.

Nu mai conta nimic, în afara muzicii. Primele piese au înlemnit publicul. Interpretările erau perfecte. Nici o notă nu îi diferenția pe violoniști. Sunetele coborau de pe scenă și luau publicul pe sus, în călătorii minunate. Când coborau de pe covorul magic, aplaudau cu ochii închiși, retrăind bucuria. Iar energia lor urca pe scenă și se așternea sub picioarele soliștilor, care deveneau tot mai înalți. Pianistul ținea pasul cu ei, fără greutate, de parcă ar fi avut cel puțin o mână în plus. Frunzele se amestecau pe pereți, schimbându-și culoarea.

Când a veni momentul decisiv, concertul pentru două viori, restul lumii a dispărut. Arcușurile erau ascuțite și tăiau aerul ca două limbi de foc.

Erau două armate care se luptau, pe viață și pe moarte. Călușurile erau roșii, sunetele erau din ce în ce mai calde. Publicul simțea muzica pe piele, cum se strecura prin porii sufletului, iar inimile băteau în același ritm cu cel al scenei. Pianistul avea brațe ușoare, care păreau că se mișcă singure.

Wolfgang a pus în luptă toată forța familiei. Generații întregi de nobili și-au topit armele ca să îi toarne pe vioară curajul și mândria lor. Eroul trebuia să învingă, altfel ar fi murit cu toții. Armata respira împreună cu generalul celor patru corzi.

Paolo avea în brațele sale setea de viață a tuturor meșterilor din neamul său. Încăpățânarea lor de a reuși, forța de a supraviețui într-o lume crudă cu cei ca ei. Mândria lucrului de mână și dragostea pentru familie. Poleit cu afecțiunea lor, cânta pentru viitorul tuturor.

— Duelul a fost cea mai bună interpretare din istoria muzicii.

Vocea Maestrului i-a adus pe toți înapoi. Unde fuseseră? Mirosul de mare era tot mai puternic.

— Cum s-a terminat ? a întrebat Ioana, uimită să își audă vocea.

— Cele două săbii și-au omorât cavalerii. După ce au terminat concertul s-au privit în ochi și au înțeles că nu există un învingător. Au rămas stane de piatră. Publicul a aplaudat fără sfârșit, iar frunzele de ambele culori au crescut și au tot crescut. Ramurile au devenit tot mai groase, și din pereți au început să cadă pietrele. Aplauzele continuau, iar ramurile au început să dărâme zidurile. Când templul s-a prăbușit, doar scena mai era întreagă.

În studio, oamenii simțeau o bucurie pe care nu o înțelegeau, deși aveau toți lacrimi în ochi. Văzuseră cum s-a prăbușit templul peste spectatorii care nu s-au oprit din aplauze. Înțeleseseră secretul acelor oameni. Ce să mai urmeze? Dacă ai văzut sfârșitul muzicii, ce să îți mai dorești? Viitorul se oprise acolo.

— Dirijorul a privit mult timp pietrele care au îngropat publicul, fară să spună nimic. În liniștea care s-a așternut, s-au auzit pașii pianistului. Nu mai era tânăr, iar ochii săi verzi ardeau.

Dirijorul a închis ochii și l-a așteptat să ajungă în fața sa. Nici pentru el viitorul nu mai însemna ceva. Societatea frunzelor își încheiase activitatea. Curajul pianistului îi era indiferent. Știa ce vrea acesta să facă, dar nu avea nici forța să se opună, nici dorința să îl aprobe. Nici o poveste nouă nu îl mai privea.

Pianistul a luat cele două arcușuri și le-a privit cu atenție. Pe ele se vedeau urme de sânge, de la mâinile violoniștilor. Le-a strâns cu putere și a simțit forța lor. În el au început să bată două inimi noi. L-a privit pe dirijor, iar ochii săi au devenit reci și negri.

— Dacă vei găsi curajul să faci asta, vei fi cel mai bun dirijor din lume, dar nu vei mai zâmbi decât la sfârșitul vieții.

— Așa să fie.

Pianistul a luat arcușurile și le-a înfipt în pieptul Maestrului. Sângele acestuia a curs spre el și l-a îmbrăcat într-o haină roșie. Puterile lui creșteau, iar ochii săi au devenit de foc. În el a început să bată a treia inimă. A luat bagheta și a plecat, călcând peste pietre și frunze.

— Mulțumesc pentru interviu, Ioana! Eu mă opresc aici.

În studio, în locul dirijorului, crescuse un copac cu frunze roșii și verzi.

Ciprian Apetrei