Își luă cutia și coborî ușor scările. Colegii, sau mai bine zis, foștii lui colegi se uitau în altă parte. Știa ce gândeau – poate le părea puțin rău de el, dar mai mult erau bucuroși că nu fuseseră ei cei concediați.

"O să urmați cât de curând", le strigă el în gând. Nici nu știa că asta avea să se împlineacă mai repede decât se aștepta chiar și el.

O lună mai târziu, stătea la bere cu Alex care îi povestea că la două săptămâni de când el plecase, șeful convocase o ședință. Nimeni nu bănuia nimic, pentru că de la contabilitate respiraseră date legate de starea financiară a companiei. Era cea mai bună de la pandemie încoace. Vânzările crescuseră. Nu foarte mult, dar crescuseră deci firma mergea bine.

Numai că discursul șefului, destul de scurt de altfel, cuprinsese cuvinte care nu prevesteau nimic bun "rentabilizare", "eficientizare a cheltuielilor", "restructurare". Pe măsură ce aceste cuvinte cădeau din tavan asupra capetelor lor, concluzia era inevitabilă. Dar, nici măcar așa nu se așteptau la dezastrul de la sfârșit – 80% dintre angajați erau concediați.

— Ascultă la mine, Inteligența Artificială ne va lua toate joburile.

— Ei, nici chiar așa. Știu că e o situație mai grea. Crede-mă că și eu am avut gânduri negre după ce am fost dat afară. Apoi mi-am zis că tot răul spre bine. Am niște bani strânși și oricum mă gândeam de ceva timp să îmi iau un an sabatic.

— Băi, mă lași cu prostiile astea?

— Nu sunt prostii deloc. Crede-mă, dacă privești așa lucrurile, îți dai seama că o astfel de pauză te resetează. Crede-mă că sunt de o lună pe bară și mă simt foarte bine. Am timp de mine, să îmi văd de ale mele. Pot să ies dimineața prin parc. Nu am mai făcut asta de când eram în liceu și chiuleam.

— Iartă-mă că nu sunt așa de entuziasmat ca tine că am rămas fără job, acum când piața e cum e. Crede-mă că IA-ul ăsta este cea mai mare nenorocire de la bomba atomică încoace.

— Ei, hai că exagerezi.

Și, ușor ușor discuția degenerase. După mai bine de două ore de contrazicere și multe rânduri de bere, Andrei declară cu mâna de inimă că el este sigur că Inteligența Artificială poate să facă orice.

— Nici chiar orice! Îl contrazise Alex.

— Ba fix orice! Uite, găsește tu ceva ce nu poate face.

Alex mai bău din bere și își roti privirea prin bar. Ochii îi căzură pe televizorul atârnat într-un colț, la care nimeni nu se uita. Pe ecran defilau niște diagrame și cifre – rezultatele ultimului sondaj de opinie. Urma un an electoral și sondajele reveniseră la modă, deși aproape nimeni nu mai era interesat de politică.

— Uite, nu poate să candideze la alegeri!

— Aiurea! În mai puțin de 10 ani îți spun eu că vom fi conduși de Inteligența Artificială!

— Fugi, mă, de aici, că ai văzut prea multe filme. Dar lasă ce va fi pste 10 ani. Acum, când vorbim noi, Inteligența Artificială nu poate candida la alegeri. De fapt nu poate face mai nimic. În afară să ne ia joburile meu și al tău.

De aici și până la pariu nu mai fu decât un pas. Pas pe care îl făcură după încă două beri.

— Dar nu mă sabotezi, să te faci că faci și să îmi pui bețe în roate.

— Ei, na. Așa mă știi tu pe mine? De altfel, chiar aveam nevoie de un proiect care să îmi ocupe mintea. Asta pare să fie ceva destul de interesant. Singura problemă este că nici eu, nici tu nu ne pricepem la politică.

Adevărul ăsta era. În afară de faptul că votaseră la fiecare alegeri și că participaseră la niște proteste de stradă acum mai mulți ani, care păreau și mai mulți dacă te uitai la ce se întâmplase de atunci, în rest habar nu aveau ce înseamnă alegeri. Cu atât mai puțin alegeri prezidențiale.

— Tocmai ăsta este șpilul, insită Andrei. Nu trebuie să știm nimic. Trebuie doar să știm ce să cerem Inteligenței Artificiale. Uite, să îți demonstrez.

Scoase telefonul și scrise pe Chat GPT

"Salut. Care este profilul ideal de candidat pentru fucția de președinte al României?"

— Dacă nu îl salutai, nu cred că îți răspundea, râse Alex.

Andrei dădu din mână, fără a se mai obosi să îi explice de ce el nu putea începe niciun dialog fără să salute. Nici măcar unul cu un program de inteligență artificală.

"Bună ziua. Eu sunt un program de inteligență artificială și nu am opțiuni politice. Dar, pentru a răspunde întrebării tale cred că trebuie luat în calcul profilul unui bărbat, în vărstă de 45 de ani, singur, dar nu necăsătorit, ci mai curând văduv, cu studii superioare, dar fără să fi excelat în ele, cu o activitate profesională mediocră, în genul unei mici afaceri, de religie ortodoxă, dar fără să fie habotnic"

— Asta e tot? Întrebă Alex neîncrezător.

— După cum vezi.

Nu era totul. Chat Gpt le dăduse și numele candidatului – Emil Dobre. Și de aici începuse totul. Tot cu ajutorul Inteligenței Artificiale generaseră pozele și imaginile cu viitorul candidat, programul politic, tot ce trebuie pentru un candidat real. Doar că Emil Dobre nu exista. Și nu ar fi existat, adică ar fi rămas la stadiul de joc între cei doi, dacă Alex, care acum părea mult mai prins decât Andrei în aeastă poveste, nu ar fi dorit să verifice dacă ar putea să îl înscrie în cursa electorală și câți oameni ar fi votat cu el.

Și de aici, lucrurile o luaseră la vale rău de tot. Fuseseră nevoiți să apeleze la un hacker pentru a îi construi o identitate candidatului lor – CNP, acte de studii, să îi înființeze o firmă care să aibă ceva activitate, într-un cuvânt tot ce trebuie unei persoane pentru a exista.

Munceau câte 18 ore pe zi, dar fără să simtă asta. Deveniseră pasionați de proiect și simțeau că, pentru ei, Emil Dobre exista cu adevărat. Nu se abăteau cu un pas de l ceea ce le spunea Chat GPt-ul, dar deveniseră experți în a ști ce să îl întrebe.

Apoi a urmat odiseea fondurilor. Aveau nevoie de bani pentru a strânge semnături, pentru afișe, flyere, într-un cuvânt pentru tot ce este necesar într-o campanie electorală. Apăruseră și voluntarii, seduși de ideile acestui candidat apărut de nu se știe unde.

Pentru că ideile lui erau cu adevărat noi. În timp ce partidele vorbeau despre salarii, pensii, drumuri, într-un cuvânt despre aceleași teme pe care le rostogoleau de zeci de ani, el făcea liveuri pe tik tok și facebook despre dreptul oamenilor de a plăti cu bani cash, sau despre necesiatea de a se renunța la sticlele cu dop care nu se desprinde.

Cel mai greu moment fusese cel al depunerii dosarelor. În mod normal, un astfel de eveniment se face în prezența presei, iar candidații se folosesc de prilej pentru a mai smulge câteva secunde de prezență în spațiul media. Andrei și Alex veniseră cu dosarele între doi candidați importanți și, timp ce televiziunile erau ocupate cu declarațiile acestora, se strecuraseră și ei cu actele la care nimeni din Comisia Electorală nu fusese prea atent. În definitiv, în fiecare campanie existau astfel de indivizi care intrau în cursa electorală pentru glorie, din vanitate sau cine știe din ce motive.

Odată această formalitate îndeplinită, se întorseseră la campania lor care se desfășura exclusiv online, dar în așa fel încât să dea impresia că Emil Dobre umblă prin toată țara.

Închiriaseră un sediu mic cu două camere și, nici ei nu își explicau cum, începuseră să primească și bani. Aparent postările și liveurile aveau impact, pentru că mulți oameni se regăseau în ideile unele neobișnuite, altele banale ale acestui candidat surpriză. Și banii veneau. Nu mulți, dar suficienți cât să acopere costurile acestei campanii neobișnuite.

Televiziunile și media tradițională îl ignorau cu desfăvârșire, iar Alex și Andrei se așteptaseră să fie așa. De altfel, nici nu știau cum stă în sondajele reale. Dacă ar fi avut acees la aceste sondaje ar fi avut marea surpriză să afle că nimeni nu știa care sunt rezultatele reale. Datele erau culese de operatori, dar nu se obosea nimeni să le prelucreze, pentru că rezultatele se știau din momentul în care sondajul fusese comandat. Princpiul era vechi de când lumea și era formulat în așa numita "regulă de aur": "Cine are aurul, face regula".

La dezbateri nu au fost niciodată invitați. De altfel, epoca dezbaterilor în direct în care candidații să se confrunte, să răspundă la aceași întebări și să își adresese unii altora întrebări, apusese de mult. Acum totul se rostogolea pe rețelele sociale.

Și așa, într-un vârtej care le dăduse viața peste cap, venise și ziua alegerilor. În sinea lui Andrei a început să aibă primele temeri chiar din dimineața acestei zile, dar se ferise să le împărtășească lui Alex. Pur și simplu își spusese că este o prostie să crezi în presentimente. Iar ziua trecuse nu foarte agitată, în niciun caz atât de agitată cum era la marile partide, care aveau plătite exit-poluri care le dădea din oră în oră situația. O situație pe care nimeni nu o credea posibilă, dar care se contura cu fiecare minut cu care oamenii veneau la vot.

Cu două ore înainte de anunțarea primelor exitpoluri, Andrei și Alex se secrestraseră singuri în camera cea mică, cu ochii țintă în ecrane.

Pe toate burtierele televiziunilor rulau titluri care mai de care mai bombastice "În câteva minute, rezultatul șoc al alegerilor!" "Vom mai avea turul 2?" "Cine răspunde pentru dezastrul care se prefigurează?" "Debandadă la sediile partidelor" "Au fost implicate servicii secrete străine în alegerile din România?"

În sala de conferințe începuseră să apară echipele de televizune pe măsură ce previziunile erau din ce în ce mai clare.

Alex și Andrei stăteau în biroul mic de lângă sală și priveau țintă ecranul televizorului. Nu mai vorbeau de aproape o jumătate de oră. Nici măcar nu se mai uitau unul la altul, dar fiecare știa ce gândește celălalt. Pentru că fix același lucru gândea și el. Deși amândoi erau atei se rugau în gând ca tot ce se întâmplă acum să nu fie adevărat.

Era înfiorător de adevărat. La ora 21, adevărul le explodă în față.

"Surpiză monumentală! Alegerile prezindențiale, câștigate de un necunoscut" " Emil Dobre, noul președinte al României!"

Pe ecran, cifrele străluceau – Emil Dobre – 51,27%. Restul nu mai conta. Abia atunci se priviră unul pe altul

— Și acum ce facem?

Întrebarea pluti în aer, fără ca niciun răspuns să o urmeze. În sala de conferințe zgomotul devenea tot mai puternic.