Frigul s-a lăsat mult prea repede peste oraș anul acesta. La asta se gândește Bondoaca în timp ce-și bea cafeaua la fereastra larg deschisă spre câmpul de la marginea orașului. Așa face Bondoaca în fiecare dimineață, are nevoie să simtă că trăiește, că încă se mai poate bucura când iarna îi înfășoară corpul, cum corpul răspunde cu mici frisoane, cum degetele i se lipesc pe cana neagră și ochii încep să îi curgă, cum sângele începe să-i încălzească obrajii grași și nasul strâmb.

Când închide fereastra, cafeaua este deja rece. O dezgustă cafeaua rece. O aruncă la WC și trage apa.

“Azi vă fi o zi excepțională", își spune Bondoaca în timp ce-și dă cu pieptănul prin părul roșu și rar, pe care îl prinde apoi într-o coadă de cal subțire și slinoasă.

“Astăzi o să-i pun să adune pietre fără mănuși, să le strângă pe toate, una câte una, și apoi să care sacii până în parc. Apoi o să-i duc la depozitul de sticle goale și o să-i oblig să le spele cu apă rece și apoi să le așeze în lazi pe care să le care până la fabrica de lapte, din capătul celalat al orașului. Ce-mi pasă mie că mă vor vorbi pe la spate, că-și vor bate joc de felul în care îmi atârnă coada sau de picioarele mele strâmbe și scurte. Ei vor trebui să mă asculte și asta e tot ce contează. “

— Tara, fară mănuși am spus, scoate-le imediat și strânge mai cu zor. Acuși se face 12 și doar doi saci ai, urlă Bondoca o jumătate de oră mai tărziu.

Tara își scoate mănușile și le îndeasă în buzunar. Nu destul de repede pentru Bondoacă.

— Îndrăznești să mă înfrunți, care vasăzică. Pe mine nu mă înfruntă nimeni, bandă de răsfățați.

Clasa a noua A. Zece fete și cinciprezece băieți. Practica de iarnă a devenit obligatorie din toamnă. Bondoaca venise cu ideea și tot consiliul fusese de acord. Cum să i te opui Bondoacei?

— Treizeci de flotări. Acolo, în nămetele ăla jegos. Și fară mănuși, e de la sine înțeles.

Tara începe flotările. Cinzeci de ochi o privesc. Douăzeci și patru de suflete se roagă să reziste. Bondoaca își trage căciulă peste urechi și suflă în mănuși.

Tara termină cu greu flotările, se ridică și-și îndeasă mâinile în buzunare. Fară să vrea, gândurile o duc la bunicul ei. La poveștile lui atât de frumoase despre meleagurile acelea îndepărtate unde toți oameni erau liberi. Liberi și fericiți. “Ascultă la mine fetito, întotdeauna peștele de la cap se împute", îi spunea bunicul, "să nu te irosești niciodată în lupte deșarte, când vă veni vremea că totul să o ia complet razna, să cugeți bine înainte să ataci. Și, când îți vei fi făcut propria părere, doar atunci să ataci acolo de unde putrezeala vine".

Cu gândul la povețele bunicului, Tara își ia sacul aproape gol se întoarce la cules pietre.

— Mai repede, fuga marș fetito, că ne apucă seara. Bandă de resfățăți, vă arăt eu vouă, țipă din nou, Bondoaca.

Apoi își aprinde o țigară. În capul ei, peștii înoată deja într-un fel de zeamă galbenă, puturoasă.

“Vai de noi", își spune Tara, "suntem aproape pierduți". Apoi începe să plănuiască.