nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Despărțirea

Oamenii se călcau în picioare unii pe alții, încercând să-și facă loc în primul rând, iar paznicii nu mai pridideau să păstreze ordinea. În acea harababură demnă de bâlci, iar nu de sala de judecată, frumusețea Ginevrei ieșea și mai mult în evidență. Îmbrăcată într-o rochie de culoarea mierii, Ginevra ședea în fața judecătorului, încercuită de slujitorii săi, care o îndrăgeau nespus și împrăștiau întruna vorbe amare împotriva legiuitorilor și a ocârmuirii. Nu era femeie în tot regatul care să nu-i poarte Ginevrei pică pentru înfățișarea ei și care să nu râvnească în taină să ducă viața ei. Fusese acuzată că și-a otrăvit bărbatul, un negustor putred de bogat, cu un picior în groapă, plin de ticuri și pofte pe care șubrezimea minții și a trupului nu-i mai îngăduiau să și le satisfacă. Ginevra voise să fugă cu amantul ei, judecătorul, dar acesta refuzase să trăiască în surghiun, pierzându-și statutul în marele oraș al luxului și al tuturor desfătărilor de sub cer, mascate de cortina peticită a virtuților spoite. Omul de încredere al moșneagului, un ciufut învrăjbit cu toată casa, pe care slugile îl scuipau în ochi și-l suduiau în gând de mii de ori, fusese martorul otrăvirii, iar sticla cu otravă fusese descoperită chiar în iatacul femeii. Judecătorul era silit să ia cea mai grea hotărâre din viața sa. Dacă pedeapsa ar fi fost blândă, el și-ar fi știrbit prestigiul, și mai mult ca sigur și-ar fi pierdut și funcția, căci guvernatorul și-așa nu-l avea deloc la inimă pe bonomul bărbat, cunoscut de toți drept cel mai norocos muritor, ce izbutise a-i intra Ginevrei în grații. Dacă ar fi condamnat-o la moarte, n-ar mai fi putut trăi nici el prea mult.

Într-o lume prost croită, cu legi și obiceiuri stupide, ce nesocotesc adevărurile brute ale inimii, Ginevra găsise totuși o cale năstrușnică de a se salva. Vraciul care-i făcuse rost de otravă pentru boșorogul de bărbatu-său îi dăduse o poțiune ce te făcea să dormi adânc trei zile, provocându-ți o paloare cadaverică, încetinind respirația și amorțindu-ți membrele. Cu ajutorul unor slujbași ce se ocupau cu pregătirile de înmormântare, Ginevra avea să urce într-o trăsură, și-n nici trei ore, va fi părăsit porțile acestui oraș nefericit, unde aparența virtuții și lingușelile făceau legile, fără a izbuti să ascundă pasiunile și poftele tot mai deșucheate născute din acestea. Vraciul îi interzisese Ginevrei să-i destăinuie judecătorului întregul plan de evadare și rolul său de complice. Îl ura de moarte pe judecător, fiindcă în urmă cu mulți ani, o închisese pe fiică-sa, acuzată de vrăjitorie. Ginevra n-a avut de ales și a încuviințat. Efectul otrăvii urma să se producă taman după terminarea judecății, așadar Ginevra era neașteptat de calmă, savurându-și ultima întâlnire cu iubitul ei. Când judecătorul o anunțase, de formă doar, că mai are dreptul la câteva cuvinte în apărarea ei, Ginevra nu scoase niciun cuvânt, dar printr-o pornire nelămurită, ridicase degetul în sus, aducându-i o mustrare mută pentru lașitatea lui. Era ultima oară când judecătorul o vedea pe Ginevra, și el știa deja că în seara aceea își va pune capăt zilelor.

Ana IONESEI

Ana Ionesei (n. 1983, Iași) a absolvit Filosofia și masterul de literatură comparată "Istoria imaginilor – Istoria ideilor" la Universitatea "Babeș-Bolyai" din Cluj-Napoca. Volumul de versuri Maldororiana este câștigătorul concursului de debut al editurii Adenium (prima ediție, 2013) și al premiului pentru debut "Aurel Leon" oferit de Ziarul de Iași (ediția a XI-a, 2014). Au urmat Haz de hazard (Adenium, Iași, 2017) și Teatrul anatomic (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018). A publicat cronici, eseuri și traduceri de poezie în diverse reviste culturale.