Prea roz, volumul de proză scurtă semnat de Cătălina Steriu, te ademenește încă de la primele pagini cu aceeași grație firească pe care o afișează pasărea flamingo neagră de pe coperta roz. Atunci când am terminat de citit cartea, acest detaliu mi s-a părut grăitor. Poveștile care compun volumul emană o stare roz, care îndeamnă la visare și contemplare, dar care se dovedește a fi înșelătoare în cele din urmă, căci rozul diafan se adâncește tot mai mult, scoțând la iveală nuanțe pătrunzătoare, tăioase.

Subiectele acestor proze scurte variază de la mici scene ale existenței de zi cu zi, angoasante sau pline de suspans, până la povești de viață mai ample. Mihai, pensionar, își găsește refugiul în singurătate și dezvoltă o adevărată psihoză față de sunetele lumii exterioare. Asteria studiază pictura la Arles, un oraș de care n-ar vrea să se mai despartă, dar nici de Pierre, tânărul anticar care visează să vadă lumea. Alex își amintește cu fascinație de profesoara de limba franceză din clasele de gimnaziu și pune la cale un plan pentru a-i îndeplini acesteia o dorință. Beatrice primește o scrisoare bizară și constată cu stupoare că este urmărită. Ioana, Bogdan și Adrian sunt de nedespărțit în copilărie, până când un dezastru le face viețile țăndări. Toate aceste povestiri și multe altele se succed în cadre rapide, cu un stil cursiv, din care lipsesc ostentația și artificialul. Narațiunea este, așadar, fluidă și surprinde prin versatilitatea imaginilor.

Trebuie să recunosc că am o slăbiciune pentru istoriile mici, de familie. Tocmai din acest motiv, două dintre prozele mele preferate din volumul Prea roz sunt Un ritual și Salomeea dansează (Un ritual II). Se simte în ele o respirație mai largă și mi-aș fi dorit ca poveștile personajelor să continue, iar scurta relatare să se transforme în nuvelă sau chiar în microroman. Cu observații fine și suspans, două perspective diferite și un strop de mister, istoria unei familii ne este prezentată în toată splendoarea ei sumbră.

Toate momentele de tensiune din volum sunt bine dozate și nu fac decât să deschidă apetitul pentru o lectură cu ochii lipiți de carte. Este și cazul următorului fragment din povestirea Înserare, tocmai bună de citit în crucea nopții, când ne spunem cu toții aceeași minciună: "Mai citesc doar o pagină și mă culc."

"Într-o zi înghețată de decembrie, crivățul pusese stăpânire pe oraș. În pădurea albă din împrejurimi, fulgi de zăpadă răscoliți de vânt formau pe ici, pe colo, mici rotocoale. În anumite culturi, se spune că în ele se ascunde diavolul. Din când în când, liniștea ca o pastă omogenă era scuturată de țipătul vreunei ciori ivite asemeni unei pete de tuș pe un tablou imaculat. Părea un tărâm uitat de lume, a cărui sălbăticie contrasta cu animația din cartierul de case de peste drum. Pe această întindere marmoreeană câinii polițiști găsiră un cadavru."

Cătălina Steriu, Prea roz, Eikon, 2023