Am mai spus-o în textele mele și am să o repet, atunci când mergi la un spectacol regizat de Radu Afrim, pășești într-un cu totul alt univers atât din punct de vedere al înțelegerii, cât și din punct de vedere al emoției. Nu este o simplă seară la teatru, ci este o călătorie atât în spațiul scenic cât și una în interiorul ființei tale. Aceste montări te fac să îți pui întrebări, să te gândești la ceea ce tocmai ai văzut, și nu în ultimul rând, să încerci să interiorizezi ceea ce tocmai ai trăit. De aceea unele spectacole pot să placă unei categorii de public, altele dimpotrivă, și este normal să fie așa. La câțiva oameni distanță de tine este genul acela de spectacol care, deși este posibil să nu placă la toată lumea, mișcă ceva în fiecare dintre noi, auzind chiar din comentariile de după seara premierei faptul că multă lume a rezonat cu textul. Având premiera în vara lui 2023 în Bistrița, beneficiind și de un turneu prin țară, piesa scrisă de Dan Coman, vorbește despre o realitate a vieții din România. Deși acțiunea se petrece în Bistrița iar locurile le sunt cunoscute punctual locuitorilor, întâmplările pot fi extinse la orice orășel, comună sau sat din țară. Și cu siguranță nici orașele mari nu sunt ocolite de această dură realitate. Despre familii destrămate, despre lipsurile de zi cu zi, despre bani puțini, despre alcoolism, despre dificultatea muncii în străinătate, toate acestea sunt subiecte ce le veți regăsi în spectacol.

Un mare bravo pentru accentele cu care vorbesc personajele, ilustrându-se astfel perfect regiunea țării în care are loc acțiunea. Dacă cineva ar auzi doar audio și nu ar cunoaște că este un spectacol de teatru, ar putea crede că înregistrarea este o discuție autentică, dintr-un apartament oarecare din Bistrița sau din țară. Reprezentația este împărțită în două povești, story-uri cum este menționat în pliantul spectacolului, ce se desfășoară în interiorul unor familii din micuțul oraș. Prima poveste este cea mai puternică, o relatare ce prezintă trauma unei familii terorizate de un tată alcoolic, și amprenta lăsată asupra membrilor săi. Din păcate, este un fapt crunt și demonstrat prin statistică, că alcoolul afectează un mare procent din populația țării, iar de multe ori este cea mai simplă supapă de evadare din duritatea vieții de zi cu zi. Efectele pe termen lung pot fi unele tragice, iar efectele psihologice există riscul să nu se poată vindeca aproape niciodată. Mama (Natalia Călin) a trăit astfel de abuzuri de la soțul ei care a fost alcoolic, acum fiind decedat. Trupul bărbatului a fost găsit de către fiul Victor (Marius Manole), care se pedepsește pe sine pentru faptul că nu a putut face nimic pentru a-și salva tatăl. Această traumă îl face să nu își găsească locul în viață, să cadă și în patima jocurilor de noroc, ca și cum fantoma tatălui l-ar bântui încă. Este un personaj pe care l-am simțit că nu și-a putut duce la final travaliul de doliu, iar amintirile sunt singura lui supapă de evadare din lumea asta, tatăl său fiind ca un liant ce îl ține blocat în această stare de fapt. Cea mai importantă persoană de care se simte apropiat este chiar sora lui, Eliana (Flavia Giurgiu), care a încasat cel mai dur traumele și abuzurile de la tatăl ei. Fata hotărăște să plece în America, unde iluzia țării tuturor posibilităților este vie, însă va descoperi că este necesar facă compromisuri pentru a supraviețui. Acolo face o căsătorie de formă cu Christopher (Ștefan Iancu), și la fel ca mama ei, pentru a o feri de necazuri, își țese o bulă de iluzii, spunându-i acesteia că este bine, deși realitatea este cu totul și cu totul alta. Revenind la personajul mamei, pot spune că este unul dintre cele mai calde personaje pe care le-am văzut construite scenic în ultimul timp. Chiar dacă și ea își zugrăvește o relație iluzorie cu Isidor (Marius Bodochi), care face un rol fabulos de amuzant, rămâne totuși o femeie puternică, care a reușit să crească doi copii, a suportat abuzurile emoționale ale soțului, iar în final a rămas văduvă. Este un personaj la granița depresiei, cel puțin așa am perceput-o eu, însă dacă ar afla faptul că iubiții ei copii nu ar fi bine, asta ar distruge-o complet.

Al doilea story se învârte tot în jurul unui tată alcoolic (Marius Bodochi) internat într-un centru de dezalcoolizare. Soția acestuia (Mirela Oprișor) fiind plecată în străinătate, iar fiul Jimmy (Ștefan Iancu) fiind rămas acasă pentru a fi cu tatăl său. Bineînțeles că aflăm că soțul o urăște pe soție, asta și datorită faptului că ea a plecat pentru a se îngriji de o bătrână, lăsând copilul în seama lui. Dar Jimmy ajunge să se maturizeze și vedem cum fragilitatea tatălui său îl afectează profund. Legătura dintre fiu și mamă se face doar online, iar emoția părintească vine de la tatăl său care deși internat, este totuși prezent lângă băiat. Personajul de care mama are grijă este Frau Klara (Marius Manole), care face un rol extrem de amuzant prin gestualitatea și mimica sa. Este pata de râs și bună dispoziție care mai decantează din profunzimea poveștii. Dan Coman zugrăvește un text care te trece printr-un carusel emoțional, dozajul fiind echilibrat în așa fel încât, să treci de la râs la plâns în mai puțin de două minute. Este un real talent să faci asta mai ales din punct de vedere dramaturgic, iar fără niște actori talentați care să scoată totul din text, acest lucru este foarte greu de realizat. Atât Radu Afrim cât și Dan Coman s-au născut în județul Bistrița-Năsăud, prin urmare nu le-a fost străină deloc zona, orașul și împrejurimile, reușind astfel să preia din realitățile locale și să le transpună scenic.

Sabina și Bianca Veșteman realizează o scenografie simplă, cu două spații care sunt pe rând ba apartament, ba dormitor, ba sanatoriu, ba cameră de hotel, și un spațiu de legătură între cele două. Cumva se încearcă să se sublinieze că viața se desfășoară într-un spațiu mic, ceea este și adevărat, pentru că unele blocuri au apartamente foarte mici, în care trăiesc chiar trei patru membri ai familiei. Copiii de multe ori nu au camera lor, sau dacă o au trebuie să o împartă cu frații, și atunci sunt implicit martori la certurile părinților și la discuțiile acestora, sentimentul de intimitate fiind aproape inexistent. Dacă legăm totul cu cele două povești în care este prezent alcoolismul, rezultatul nu este foarte bun. Să fugi de acasă într-un oraș mic, unde te cunoaște comunitatea, nu este o soluție pentru că, din păcate, lumea judecă iar asupra familiei poate cădea oprobriul societății. Un aspect pe care l-am mai remarcat se referă la faptul că personajele, chiar dacă sunt membrii ai aceeași familii și locuiesc în aceeași casă, transmit o oarecare distanță ce nu se măsoară în kilometri ci se măsoară în emoții. Ai putea pune nu câțiva oameni ci câteva sute de oameni între ele, iar diferența nu s-ar simți, și de aici și lecția adevărată că poți viețui cu un om zeci de ani, fără să-l cunoști complet niciodată. Cu siguranță nici tații din poveste nu au dorit să devină alcoolici și să își distrugă familia, însă contextul social și de viață, i-a făcut să aleagă această cale, cea mai distructivă dintre toate. Este o realitate pe care, așa cum am mai spus, o vedem și în jurul nostru.

La câțiva oameni distanță de tine este un fenomen teatral, atât prin viteza cu care a reușit să vândă biletele, cât și prin stările pe care le traversezi de-a lungul celor două ore și jumătate. Emoție și trăire în stare pură, cu o trupă de actori bine închegată, care dau totul atât pentru crearea personajelor cât și pentru cei din sală. Ar fi posibil să credeți că sunt personaje stereotipe, clasice, însă fiecare are o anumită particularitate, un anumit dar al lui, și ca într-un puzzle, dacă le unim, observăm că, în realitatea lor, fiecare are dreptatea sa.