Stam de vorbă cu un amic, actor, la o terasă, cu o halbă mare de bere în față. Ca să vedeți cum se mai poate scrie o poveste... Nu puteam să adorm, mi-a spus, cămăruța mea din teatru, în care urma să locuiesc o vreme, era lipită de cabina portarului, de fapt a portăresei, Alexandra...

Pe Alexandra, a continuat el, au găsit-o bolnavă cu doi ani înainte de pensie, comisia a încercat o amânare, dar doctorul chel n-a fost de înduplecat. Acum păzește poarta teatrului, în uniformă din postav maroniu, are o curea lată peste burtă și stă în holul îngust de la intrare. Trec mașinile pe bulevard și Alexandra le dă onorul, ca un adjutant speriat, uimită de claxoanele muzicale și alarmele care pornesc la fiecare jumătate de oră. Acasă n-o mai așteaptă nimeni, bărbatul ei trecând de multă vreme în lumea cealaltă, îmbibat cu țuică proastă până în măduva oaselor.

Paznicul de peste drum, de la ocolul silvic, vine în fiecare noapte în holul de la teatru. Despre el se spune că trăise mai mulți ani în Bărăgan, învârtind lucruri diferite. Era un omuleț pricăjit, dar la locul lui, cum se spune, care făcuse treburi mărunte și neînsemnate, după părerea nepotului său, care lucra tot acolo, la teatru, era croitor, artist, zicea el dacă era întrebat. Își crescuse copiii, făcuse și o casă la bătrânețe, creștea iepuri și purta cizme galbene, de electrician. Om cu cap, spuneau pădurarii care intrau pe lângă paznic în sediul silviculturii, bărbatul însă nu știa ce să creadă, de fapt, el accepta fără comentarii părerea oricui. În ultimul timp, nea Tănase, așa îl chema, era bântuit de o spaimă leșinată și venea noaptea în holul teatrului, unde mirosea a semințe de dovleac și era cald, un calorifer alb fiind atârnat pe aproape tot peretele din stânga ușii.

Uneori, nepotul lui ieșea din atelierul de croitorie, fiindcă lucra mai ales noaptea și zicea ai grijă tataie, ai grijă să nu plătești pensie alimentară la bătrânețe... Alexandra îi făcea semn cu mâna, ești scrântit bine, băiete... Nea Tănase râdea și el și-i trântea ușa în spate, du-te, băi golanule, hai, valea... Să spunem dar că o lume mai simplă decât aceea prin care umblăm se năștea în umbra tablourilor cu poze din piesele de teatru care se jucau în stagiunea abia începută. Păi, băieții ăștia tineri, ce fac, zicea Alexandra, spărgând semințele între dinții galbeni din față. Că trag ca nebunii, repetă toată ziua și pleacă noaptea târziu, după ce am închis eu ușa în urma ultimului spectator întârziat lângă garderobă. Îi aud mereu, ai niște bani, băi cutare, dar tu, băi fată... Viață, nea Tănase, că se-ntâmplă să cadă pe stradă beat și gata, s-a dus... Mai bine de cei care pleacă la căpșuni, au bani, au mașini, nu-i vezi cum vin de Crăciun și de Paște? Și, trosc, Alexandra mai sparge o sămânță, iar nea Tănase strâmbă din nas, adică povești, vezi că ce viață, ce suflet, important e să ai colea în portofel niște bani și să tragi o dușcă la terasa de lângă semafoare, cu un mic, doi sfârâind pe grătarul cu gaze. Să-ți ștergi buzele cu mâneca hainei și gata, ce tot îndrugă Alexandra asta nasoală...

Nuuu, făcea nea Tănase, un nu prelung și molfăit între gingiile lui degerate, uite, să-ți povestesc eu una bună. Eram în Bărăgan, secetă lungă, ieșiseră șobolanii la drumul mare. Vine unul și nimic, că ne trebuie semnătură ca să-i omorâm, auzi, nu putea fără semnătură, n-avea aprobare. Pun pompa de stropit cu otravă pe ei și-i omor, se-nverzise drumul, se pârlise șanțul, ăla că nimic, îmi face referat, mă spune la protecția mediului, ce mama dracului o mai fi fost și aia. Un tâmpit, parcă-l văd, semăna cu nepotul meu, ăla de adineauri, croitorul...

Alexandra nu prea înțelegea, ce povestește Tănase despre șobolani? S-a tâmpit... Dar, spărgea semințe și se trăgea de centură, așa ca să mai facă ceva între timp. Să-ți spun, a continuat pricăjitul, trece un timp și vine un ordin să creștem iepuri, am făcut cuști, am căutat prăsile, am adus și morcovi, toată chestia... Acum eu ce să zic, mă trece șef la iepuri, că aveam vreo patru muieri care îngrijeau de ei. După o vreme vine ordinul, trimiteți iepurii, cerere mare, urgență și alde d-astea... Tăiem iepurii, îi punem frumos în cutii și-i trimitem. A ieșit groasă de tot, se îmbătase secretarul de la sfat și înțelesese greșit la telefonul de la primărie. Nu ceruse nimeni iepuri, ăia anunțaseră că trebuie să trimitem niște șlepuri la ferma de nu știu unde. Erau acolo trei ateliere vechi, pe Dunăre, cam burdușite ele, dar lucrau băieți buni, pricepuți.

În clipa aceea, pe Alexandra a apucat-o un râs cu hohote și-o ajunseră lacrimile, se înecă și cu o coajă de sămânță și strănută, stropindu-l pe Tănase cu picături de salivă sărată. Bărbatul se rățoi la ea, avea un sentiment de proprietate acut, cum va remarca nepotul său, mare specialist în croitorie artistică, pe care nici nu-l văzuseră când se întorsese în holul teatrului. Auzise el chestia cu sentimentul acut de proprietate într-o zi, în sală, unde actorii repetau o piesă nouă.

Spre miezul nopții, Alexandra a rămas singură și a ațipit o vreme, dar s-a trezit cu gura uscată. O ardeau buzele de la semințe și le-a aruncat, bombănind, pe cele care mai rămăseseră în punga de pe masă. A adunat, cu grijă, resturile căzute pe jos, într-o seară venise directorul teatrului și o certase rău, îl cam știa de frică, oamenii ziceau că nu e prea sănătos la cap. Moțăind, îl visase pe bărbatul ei, sta în patul cel mare din camera de la drum a casei lor și cânta la vioară, încet, cu ochii închiși, repetând la nesfârșit aceeași melodie. I-a cerut parcă niște rom, să nu uite să dea mâine de pomană, mai are în cămară două sticle de jumătate. Claxonă cineva, Alexandra își îndreptă mijlocul și deschise ușa grea a teatrului, lăsând frigul dimineții să intre pe lângă ea.

Alături, în cabina actorilor, în care dormea de câteva luni unul dintre artiștii care făceau naveta în capitală, Alexandra a auzit o tuse prelungă, care părea să nu se mai oprească. Înfrigurat, actorul își notase dialogul celor doi, ce spectacol voi scoate eu de aici, și-a zis, pentru sala mică... Apoi s-a culcat, adormind într-o clipă.

Cam așa a ajuns, peste noapte, povestea amicului meu, agățată de literele grele ale laptopului vechi, de pe biroul din mansardă...