nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Verbe. 3. Bătrânul

Oamenii se obișnuiesc, trec peste orice. Uită.

Alo! Alo! Aloo... Tovarăși...

Vedea mulțimea ca prin ceață. O mare de pancarte, de marionete. Nedumerirea îl sfredeli ca un felcer care-și bagă degetul în rana bolnavului. Marionetele ar trebui să stea la locul lor! Dădu din mâini mai mult din inerție, mânat de propria surprindere. Parcă era un dascăl sătul să le tot ceară elevilor să stea în bănci. Aveau să-l asculte. Mereu o făceau.

Încă o dată... doresc să subliniez...

Degeaba. Se văzu nevoit să plece de la balcon. Oboseala, plictisul puseră stăpânire pe el. Femeia care tot turuia în preajma sa era ca o arsură la stomac. Mutrele umflate ca baloanele, gata să plesnească de prea bine și prea teamă, îl dezgustau.

Făcu tot ce se aștepta de la el, ceru măsuri ferme pentru stârpirea mișcărilor din București, din toată țara, a elementelor străine și dușmănoase. Dar vedea și el cum neîncrederea se răspândea ca un fum printre șobolanii care mișunau în interiorul încărcat de lux al Comitetului Central.

Acceptă să urce în elicopter așa cum acționase în ultimele ore. Aproape mecanic. Nu mai auzea decât mormăieli. Oare asta însemna că îmbătrânește? Nu mai simțea nici huruitul motorului, n-o mai băga în seamă pe paiața din dreapta sa.

La 12 și 9 minute, aparatul de zbor se desprinsese de clădire. Simțise huiduielile, mârâielile și nechezatul celor de jos. Elicopterul se cutremură în aerul parcă încărcat de electricitate. Sângele începu să-i clocotească, să fierbă în brațe, în picioarele pe care le tot bâțâia.

Oamenii se obișnuiesc, trec peste orice. Uită. Așa ai crede, tovarășe. Dar chinul le rămâne în suflet, înăclăiat cu furie și revoltă. Caută să se răzbune. Pe ei, pe alții. Se obișnuiesc și trec peste orice, își găsesc noi lupte mărunte care le țin loc de războaie. Înlocuiesc suferința veche cu una nouă. O îmbracă exact ca pe-o haină. Unii și-o închipuie de blană, burghezească, alții o văd ca pe-o zdreanță și se mândresc de umilința lor, le scot altora ochii cu sărăcia asta.

Pe fereastra dreptunghiulară văzu un pământ gri, din petice, clădiri, drumuri și câmpuri. O iarnă gri, o zi la fel. Un decembrie în care se îngrămădeau alți ani, alte decenii.

Oamenii se obișnuiesc. Trec peste orice. Nu uită, dar nici nu învață. Furia care lâncezise până acum în buricele degetelor, în cutele uscate ale frunții, îi alergă prin sânge și se transformă într-un ghem de foc care-i încălzea pieptul. Simți acolo puterea a mii și mii și mii de bombe, iar elicopterul Dauphin, înmatriculat 202, seria 6143, se transformă într-un bombardier care acoperi toată capitală, tot sudul, întreaga Românie.

Norii zdrențuiți se încărcară cu furia bătrânului, cu fierea și bombele sale. Avea să plouă, avea să ningă și să fie soare, iar răzbunarea i se va sădi adânc în pământurile peste care zbura. Era convins de asta.

Marionetele rezistă la orice, trec peste. Nu învață, îi spusese odată un fost cheferist, o mână de fier ca și el. Aveau să-l regrete, era convins.

Ignoră ultima comunicare a aghiotanților de pe scaunele din spate. Scuipă în dreptul pantofilor lăcuiți o flegmă anemică, uscată.

Mai era nevoie doar să-l împuște ca să devină nemuritor.

Petre NECHITA

Jurnalist, reporter de televiziune și prozator, a debutat cu romanul Tata știe mai bine!(2021), urmat de un al doilea roman Fir-ar ea de vineri! (2022). De asemenea, publică proză scurtă în periodice si antologii. Cea mai recentă povestire a sa a apărut în volumul colectiv Femei, bărbați și faptele lor (2023)