nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Livada de lămâi

Emanuel și Pădurea de lămâi din Poros


Își făcuse din singurătatea lui un animal de companie pe care îl hrănea la ore fixe.

A alergat o copilărie întreagă printre casele mici și albe precum zăpada, care străjuiesc străduțele înguste și întortocheate ale cartierului în care s-a născut. Case mici și albe, cu flori de bougainvillea explodând în priviri și acoperișurile din țigle colorate intens.

Oamenii din spatele perdelelor l-au putut vedea înălțându-se și domolindu-și pasul pe măsură ce înainta în vârstă.

În timp ce el creștea, ei deveneau tot mai bătrâni și apoi dispăreau din viața lumii pe care i-o lăsau toată lui Emanuel.

Băiatul nu le simțea lipsa. Oamenii bătrâni, îmbrăcați mereu în negru, de pe strada lui cea mică, trăiseră pentru el doar acolo, în spatele perdelelor. Se întâlneau față în față doar o dată pe săptămână. Duminica la biserică, unde ajungea dus cu forța de părinții săi. Apoi, când slujba se termina, la ora amiezii, porneau toți în cortegiu, înapoi spre casele lor unde luau masa de prânz cu o precizie de metronom.

Emanuel se lăsa privit dar încerca să privească mai puțin. Așa fusese învățat de ai lui. Că nu e bine să iscodești. Să cercetezi îndelung. Să pui întrebări. Ceea ce va trebui să afli vei afla oricum. De ce să deschizi cutii străine? Nu știi niciodată ce ar putea ieși din ele!

Emanuel a crescut deci într-o lume de oameni bătrâni. Nu e de mirare că a rămas singur devreme. Și-a pierdut toți oamenii din familie, rând pe rând. A rămas doar cu el și singurătatea lui, pe care și-o hrănea ca pe un animal de casă.

Și-a găsit o slujbă oarecare, de birou, jos în port. Privea cum vin feriboturile dinspre Pireu și sufletul i se umplea de o fericire uriașă, fără un contur precis. Nu știa de unde venea dar era mulțumit că nu îl părăsește și se întoarce la el mereu când privește marea în larg.

Concediile și sfârșiturile de săptămână le petrecea de obicei în livada lui de lămâi, pe deal, în apropiere de orașul Galatas. Avea acolo o livadă rămasă moștenire de la ai lui, și o casă micuță de vacanță. Îi plăcea să doarmă afară, în hamac, printre pomii de lămâi. În aer liber.

Întins pe spate în livadă, Emanuel visa la o lume care se desprindea parcă în cercuri galben citron și în parfumuri sălbatice și amețitoare, din fructele sau florile de lămâi. Îi vedea parcă aievea pe Henry Miller, pe Greta Garbo, pe Parthenis sau pe poetul Seferis, vorbind, distrându-se și petrecându-și vacanțele în vila roșie Galini a Iuliei Dragoumi.

Poros e cea mai apropiată insulă de Atena. În perioada aceea veche, până în anii 50, nu existau firme de transport pentru turiști. Oamenii veneau pe apă cu mici ambarcațiuni personale sau închiriate. Ambarcațiuni ce rămâneau ancorate în port, în așteptarea întoarcerii lor la Atena.

Apoi au apărut primele nave de linie și turiștii au început să împânzească zona. S-a umplut Golful Saronic și Insulele Saronice de ei. Egeea le zâmbea fericită.

Acelea erau timpurile când în Hydra, pe insulă, puteau fi văzuți la filmări: Sophia Loren, Melina Mercouri, Anthony Perkins, Ellie Lampeti. Insula saronică a văzut cum se nășteau acolo filme precum ,,Copilul cu delfinul" (1956), ,,Fata în negru" tot din 56, a lui Kakogiannis, ,,Fedra" din 1962 sau ,,Marlon Brando este orb" cu Thanassis Vengos.

Stând printre lămâii lui, Emanuel își petrecea vacanțele navigând în trecut pe o barcă imaginară și zâmbea fericit.

Intra adânc în zorii civilizației cicladice.

Se amesteca printre perșii veniți să ocupe locurile. Printre vânzătorii de marmură albă. Se simțea urmaș al lui Poseidon, zeul mărilor. Doar era născut în Poros și nu ieșise niciodată din Grecia! Era grec și Grecia lui îi era îndeajuns! În niciun alt loc nu voia să ajungă!

Emanuel intra printre venețienii care au ocupat zona aproape 300 de ani. Apoi printre turcii care le-au urmat venețienilor. Studia cu atenție și flota rusească a lui Orlov care a avut și ea o bază prin părțile locului, în secolul XVIII.

Uneori își imagina că se întâlnește cu Marc Chagall care și-a petrecut și el multe vacanțe pe insulă. Îl vedea înaintând printre copacii în floare din livada lui.

Printre lămâii și printre portocalii sălbatici din livada lui, Emanuel se simțea singur și fericit. Timpul nu mai avea pentru el limite și date și curs firesc. Toate se amestecau. Marc Chagall stătea de vorbă cu Orlov. Sophia Loren accepta o portocală sălbatică de la un venețian venit pe insulă acum sute de ani.

Lămâile sclipeau vesele prin copaci și sufletul lui Emanuel devenea tot mai ușor.

Uneori Emanuel ia feribotul și pleacă la Pireu. Face două ore și jumătate până acolo dar merită. În port îl așteaptă frumoasa Petra. Îi duce mereu o lămâie din livada lui! Fata i-o cere. Îl vede mereu cu o lămâie la el și o vrea. De aceea.

După ce Emanuel se întoarce acasă la Poros, Petra aruncă lămâia în mare și privește îndelung după feribot.

Uneori vine ea la Emanuel. Cel mai mult îi place să vină în luna mai, când înfloresc lămâii din pădure. Se îmbracă atunci în rochii pastelate pe care și le croiește și coase singură. Își parfumează părul cu ape înmiresmate de trandafir sau neroli. Și-l lasă liber pe umeri pentru Emanuel deși în restul timpului poartă mai mereu un coc lejer prins la spate.

Petra îmbracă pentru întâlnirea cu Emanuel, furouri din mătase care îl înnebunesc pe bărbat. Mâna lui alunecă uriașă, înfometată și plină de pasiune pe mătasea colorată ce acoperă trupul Petrei.

Florile de lămâi îi privesc în tăcere. Complice.

Fac dragoste printre copacii din pădurea de pe deal. Viața li se pare atunci o adiere scurtă și totuși nesfârșită. De parcă toate acele momente se adună, plutesc prin aer un timp și devin apoi bucăți din cerul Greciei care îi acoperă indiferent de anotimp.

O briză ușoară de parfum de flori de lămâi le pătrunde în trupuri și în suflet. Rămâne acolo. Amândoi o poartă prin lume ca pe un semn doar al lor. Un semn care îi ține aproape dar și departe în același timp.

Când fata pleacă, Emanuel o conduce la feribot și rămâne privind lung marea în larg.

Nu vor locui niciodată împreună. Lui Emanuel îi este îndeajuns singurătatea lui pe care o iubește mult prea mult.

Odată ajunsă acasă, Petra se dezbracă de rochia pastelată și de furoul din mătase. Pune combinezonul în sertarul scrinului vechi din dormitor. Nu îl spală prea curând. Uneori, seara, miroase mătasea. Își mângâie obrazul cu materialul acela subțire aducându-și aminte de mâinile puternice ale lui Emanuel. Un bărbat care nu va fi niciodată al ei indiferent cât de mult sex ar face printre copacii în floare din livada lui de lămâi.

Uneori, după ce iese de la muncă, Emanuel se plimbă de-a lungul falezei din Poros cu o lămâie în mână. Se uită la ea. O miroase. E o lămâie din livada lui de pe deal. I se pare că sufletul său e cuprins în fructul acela. În livada aceea de fapt. Fructul e doar parte mică din ceea ce este el cu adevărat.

Emanuel trece des și pe la taverna lui Demos care îl servește cu meze și tace alături de el. Știe că lui Emanuel nu îi place să vorbească prea mult.

De obicei, când pleacă, Emanuel îi lasă pe masă lui Demos, lămâia pe care o are cu el în ziua aceea. Demos zâmbește. O pune în fereastra din lemn vopsit în albastru strălucitor și se uită cu drag la ea. Îi place contrastul acela dintre galbenul lămâii și albastrul vopselei de pe lemnul vechi.

Și îi mai place și Emanuel.

L-a privit cu duioșie mereu. Încă din vremea când mergeau împreună la școală și își împărțeau bilele din sticlă colorată.

Mereu îi dădea lui Emanuel din bilele lui de sticlă! Taică-su i le aducea de la Atena și erau care mai de care mai frumoase.

Unele aveau în interior mici nave cu pânze albe. Altele aveau fructe sau flori. Privite în lumină străluceau și te duceau departe. Grecii sunt călători de felul lor, așa auzise el demult în copilărie, o turistă spunându-i tatălui său. Voi chiar și când nu ieșiți din satele și orașele voastre tot călători sunteți! Așa spunea femeia. Demos a crezut-o. Privea bilele acelea colorate și plutea la întâmplare prin lumi nebănuite.

În schimb Emanuel îi aducea mereu lui Demos, lămâi din livada lor de lângă Galatas. Demos nu arunca niciodată lămâile primite. Știa că în lămâile acelea era sufletul prietenului său.

Dacă l-ai fi întrebat pe Emanuel despre prietenii lui, ți-ar fi răspuns că nu are așa ceva. Odată cu timpul, Demos devenise pentru el parte din familie. Mai mult decât un prieten. Altfel nu i-ar fi dat lămâi din livada sa! Demos știa iar ochii lui sclipeau mai puternic de fiecare dată când îl vedea pe Emanuel intrând în tavernă.

Uneori îi cânta la buzuki. Atunci noaptea cicladică venea peste ei în valuri de catifea parfumată. Lămâia din fereastră lumina. Și era bine.

Dana BANU

Dana Banu s-a născut la 16 martie 1970 în Târgu-Mureș. A debutat cu poezie în anul 1984 în revista Astra. Trăiește la Paris. De-a lungul timpului a publicat în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate. A semnat cu acest nume de autor volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023. Tot cu acest nume a semnat și volumele de proză scurtă: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022.