nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Moartea monstrului din Lochness

Mă transform pe zi ce trece într-un monstru. Un monstru alcătuit din frici și din anxietăți. Le lipesc una câte una pe chip, ca pe niște petice urâte. Aproape că nu mă mai recunosc. Nimic nu mai e sigur. Poate că asta au vrut. Să ne înspăimânte. Să ne arunce în depresie. Dumnezeu, săracul, face și El ce poate ca să nu mă piardă. Îmi dă pe final tot ce îmi doresc. Ca să nu vin cu reproșuri la Judecata de Apoi.

Sunt momente, rare e adevărat, când sufletul din mine își scutură aripile. Fâl-fâl, uite așa face și atunci, în acele clipe, vrea să îmi arate că indiferent ce cred despre propria-mi persoană, indiferent câte kilograme de ego atârn de imaginea mea de-a lungul vieții, el e mai presus de realitatea meschină și scurtă în care trăiesc. În momentul în care îmi iese afară din piept, deși eu nu simt decât o tresărire, el se primenește, lăsându-mi trupul încă viu, încremenit în contemplarea naturii. Golit de suflet, privesc la spectacolul din fața ochilor mei, ca și cum de abia aș fi venit pe lume. Dedublarea ține câteva secunde, apoi zglobiu se întoarce cuminte în colivia lui sfințită și mă însoțește fidel până la moarte.

Cu cât mai rare sunt aceste momente în viața noastră, cu atât mai bolnav e sufletul în noi. După foarte mult timp, deunăzi am avut un astfel de miraj. Am rămas mut în fața unui ochi de apă înghețat. Era ca un portal încă nedeschis. În jur mirosea a iarnă, a lemn ars ce urca din coșul casei pitice, cu gardul căzut, înăuntrul căreia râdeau oameni săraci și fericiți. Mai era șuierul vântului ce îndoia stuful gălbui, iar eu, cel cu sufletul primenit, eram deja acolo. Sub un cer ca de sticlă, încercam cu piciorul gheața subțire a iazului. La un moment dat, ochiul de apă s-a deschis și m-a tras înăuntru.

Legenda spune că în apele unui lac din Scoția ar trăi un monstru. Ce nu știe lumea e că monstrul a existat cu adevărat. Un timp. Cât nu l-a căutat nimeni. Apoi a murit de bătrânețe, că nu era nemuritor. Acum, toți îl caută, dar el a murit de mult. Poate dacă, vreodată, vor seca albia lacului, vor găsi scheletul său pe fund. Dar mă îndoiesc că o vor face. Ce rost ar mai avea?

Narcis AMARIEI

Prozator bucureștean, a debutat editorial cu proză scurtă în 2021, cu volumul Popicăria de piatră.