Boccaccio (1313-1375)! În fiecare vară îmi aduc aminte de el, poate pentru c-am citit Decameronul într-o vară, chiar într-o lună ca aceasta, de august opărit. A scris poeme, studii pe diverse teme (istorie, mitologie, geografie), o monografie închinată lui Dante (în care povestește și istoria Francescăi din Rimini, așa cum circula în epocă), dar Boccaccio rămâne în istoria literaturii mai ales prin Decameronul, un pseudoroman, în care sunt adunate multe dintre povestirile lumii mediteraneene, de la Antichitate, până în vremea sa. Apar aici și povestiri din O mie și una de nopți, dar și povestirile lui Apuleius, din Măgarul de aur.

Boccaccio imaginează că în timpul unei epidemii de ciumă zece tineri se izolează într-un castel, unde inițiază un joc: în fiecare zi unul dintre ei stabilește o temă pe care ceilalți o ilustrează prin câte o poveste. Iată un joc, care n-a murit încă. Gustul ăsta al antologării tematice e încă viguros, și chiar și temele sunt încă actuale. Avem aici istorisiri despre destinul necruțător, despre firea schimbătoare a omului, farse, întâmplări ciudate, iubiri excepționale sau nefericite, aventuri în spații exotice, povestiri care ilustrează diferite caractere umane etc.

Spre deosebire de O mie și una de nopți, în Decameronul, povestirea are funcția de a aboli timpul, de a transfigura o situație-limită. Când lumea este amenințată de aripa morții, imersiunea într-un univers imaginar ucide teama de moarte.

Una dintre povestirile mele preferate este a zecea, din cea de-a treia zi, spusă de Dioneo. O fată păgână, în vârstă de 14 ani, pe nume Alibech, își dorește să se creștineze, iar ca prim pas, apucă drumul pustiei, așa cum auzise. În izolare, fără vacarmul vieții cotidiene, fără societate, de fapt, omul se apropie de zeul lui sau măcar se pregătește ca să găsească unul. Desigur, Alibech are nevoie de un mistagog, de cineva care știe unde sunt ascunse ușile drumului mistic. Ea e în căutare de pustnici, capabil s-o învețe principiile noii religii. După cum se vede, era plin deșertul de astfel de bărbați, caci repede dă de unul. Pustnicul, om fricos în credințele lui, se străduiește să scape de această fată nemaipomenit de frumoasă, de teamă să nu cadă în păcat. Însă, nu departe de acesta, se afla Rustico, un personaj ilustrativ pentru tipologia boccacciană. Este el pustnic, dar nu unul încuiat. Principiul lui de bază este că n-are rost să se opună pornirilor firești. Ești acolo, slujitorul lui Dumnezeu, dar nu cât să crape fierea-n tine. Așa încât trăiește alături de fată o poveste mistico-sexuală, învățând-o să-l bage pe dracu în iad.

Epic pur, de-a lungul căruia până și regulile moralei sociale sunt povestite fără grabă, discursul lui Boccaccio se potrivește lunii august pentru că te anunță subtil că ești pe graniță, în curând vine toamna, dar n-are rost să te temi, timpul e uneori ca o peltea în care încap multe fapte.