#muză

cele mai bune poeme ale mele se nasc

dintr-un corp ce nu-mi e tocmai rival,

nici prieten,

din amurguri triste ca un bilet de adio,

din zile cu prea multă cafea, nopți zugrăvite

în albul strident al îndoielii de sine

ca mod de viață și ax de sprijin

fiecare vine cu vocea lui,

niște bărbați gălăgioși, fără nici un alt punct

care să-i aducă la aceeași masă în afară

de faptul că odată, demult,

am putut să văd și am iubit binele

ce se pitea în fiecare

poemele mele mă traversează ca pe o gară

ce-ți stă în drum când te grăbești undeva

și trenul are deja 30 de minute întârziere, 30

de minute ca niște ace care te despart

de omul lângă care ai sta

toate minutele unei vieți omenești

și nici măcar nu-s despre mine, sunt doar

pretext ca ele să iasă,

să se joace cu lumea, să tragă adânc

în piepturile lor din cuvinte

mirosul de asfalt încins, benzină și regina nopții

pe care-l poartă cu el orice oraș mare

niște luni pe an

da, sunt poemele și poveștile mele, dar ele

vorbesc de fapt pentru noi toți, nici nu știu

de ce m-au ales tocmai pe mine.

cu toate astea, mustăcesc pe furiș

și-mi pare bine

și, da, poemele mele sunt

și despre tine,

căci altfel ar fi-nsemnat că nu

te-am iubit suficient încât să vreau

să-mi mai amintesc din când în când

de noi

#memorie

secunde, minute, ore

se plimbă toate prin fața mea, defilează

ca la o paradă plănuită de foarte mult timp,

îmi arată pe rând fiecare scenariu

care-ar fi putut fi, dar nu s-a întâmplat

niciodată.

ridic mâinile spre cer, corpul meu

n-a uitat încă să se întindă, să lase

în urma pașilor lui lucrurile care-l dor,

n-a

lăsat fantomele să treacă prin ușă

să pună la nesfârșit sare

pe aceleași răni, zile în șir

Dumnezeu i-a dat omului uitarea ca

să nu moară. să nu-l mai doară. lista

de nume care sună a gol crește

ca un copil, de la un an la altul, fețe

pe care nu mai poți citi nimic. uiți,

ai uitat ce-au însemnat atâția oameni fără

de care nu credeai că mai poți

trăi

azi nimic din ce era de bază ieri

nu mai contează.

azi

ploaia bate moale în fereastră, mă ridic

leneș ca o pisică și încerc

să uit tot ce mi-ai zis aseară.

#inventar

mă plac mai mult când sunt machiată,

devin

un pic mai blândă cu pielea mea, chiar dacă

soarele o mângâie la fel

oricum

eu însămi nu are grad de comparație,

și totuși

cel mai eu însămi mă simt

goală,

între două mormane de haine,

ale lui și-ale mele, cu soarele

ce-și trimite raze complice

pe spatele lui, pe părul meu, oglindește

sclipirea din ochii mei, din ochii lui

când se-ntâlnesc. ziua asta

n-are nimic sfânt în ea

pielea mea e magică, ține minte

toate felurile în care m-ai atins

și își imaginează toate felurile

în care te-ar mai fi lăsat s-o faci

mâinile

tânjesc să-ți umble nesătule pe spate

după ce închid ușa-n urma mea,

același mâini

ce te țineau atât de strâns, atât de cald

de mână mai-nainte

sânii mei, pe care nu i-am iubit niciodată

îți caută încă palmele în care

se potriveau perfect,

buzele

care ți-au zis atâtea vorbe grele sperau doar

că o să-ți amintești cum le făceai să tacă

și să nu le mai pese

eu

te-am legat de mine cu aceeași eșarfă roșie

cu care m-ai orbit ca să nu văd

la cât de puțin se reduc, de fapt,

toate amintirile noastre