Tastez primele litere. Înainte de acest "tastez primele litere" era doar o pagină albă la care mă holbez deja de vreo jumătate de oră, fără să-mi vină vreo idee. Nu știu ce va urma. Ar trebui să-mi scriu gândurile. Și le scriu. Mă gândesc pentru cine scriu. Pentru tine? Tu te întrebi acum dacă "pentru tine" se referă chiar la tine, cititorul, editorul? Oricum ar fi, povestea a început.

Deci uite care-i treaba. Ar trebui să existe un cimitir al poveștilor neterminate, nu crezi? Să mergem acolo și să aprindem o lumânare pentru fiecare încercare ce ar fi putut avea o șansă de glorie! Amin! Sau poate poveștile nu mor niciodată. Rămân suspendate de streașina conștiinței universale ca niște picături de apă. Sau ca niște lacrimi. Când se adună mai multe și devin grele, cad pe pământ. Din ele se nasc apoi povești și mai frumoase, sau poate alte începuturi de povești abandonate, cine știe... Aiurea! O prostie. Uite ce am putut să scriu. O dau în dulcegării ieftine...

Empathy is the ability to share feelings with the others.

Vestea a venit neașteptat, ca trenul ăla din Tailanda, îl știi? Ăla care trece milimetric pe lângă produsele înșirate pe caldarâm:

Vă scriu în legătură cu propunerea de publicare a volumului dumneavoastră pentru care vă mulțumim.

Regretăm, dar consiliul editorial a decis neincluderea acestuia în planul nostru editorial.

Vă așteptăm pe viitor cu eventuale alte propuneri.

Cu cele mai bune gânduri, bla, bla, bla...

Stau deja de ore bune în fața ecranului, cu privirea în gol, obosit de încercările de a aduce povestea pe lume. Poate că nu asta e menirea mea. Sunt un impostor. Ce naiba caut eu printre voi, scriitorii? Nu e drept. Voi v-ați câștigat locul, ați trudit anii de-a rândul, faceți parte din generații literare, iar eu? A cărei generație aparțin? Generația pandemică? Am scris o carte. Una singură. Uitată pe rafturile librăriilor, fără lansare, fără cronici, fără fast.

Degetele încă ating tastele calculatorului și foaia albă așteaptă cu indiferență consecința alegerii mele. Să scriu, să nu scriu. În urechi îmi răsună o frază care vine, parcă, de undeva dintr-un colț îndepărtat al minții: Nu există destin. Viața înseamnă doar alegeri și consecințe. Îmi simt gândurile adunate ca într-un ghem: încâlcite, inutile, ca un apendice greu și dureros din care nu reușesc să înțeleg nimic. Știu că, într-un mod absolut fascinant și imposibil de explicat, povestea își va urma cursul firesc, cuvintele se vor înlănțui coerent și vor alcătui un sens. Tu le vei citi și vei crede că și acest început este un construct migălos și atent gândit, dar crede-mă pe cuvânt, nu este!

Dar dacă, oare, tot ce mi se întâmplă, gluma asta cu scrisul, e doar o încercare? Un semn venit de la Dumnezeu, acum, în toamna vieții, menit să mă tăvălească prin mocirla orgoliului? Hm... Și ce bine căzuse, în prag de pensie, un nou început. O eternitate. Vă așteptăm pe viitor cu eventuale alte propuneri. Eventuale. Adică nu era suficient să spună simplu, fără echivoc: "cu alte propuneri". Au simțit nevoia să adauge abjecțiunea asta de "eventuale". Adică, dacă mai ai puterea să te ridici din pumni, eventual ne mai poți trimite.

Acum, când mi-am făcut curaj să port acest dialog cu tine, simt că ceva remarcabil se va întâmpla. Știu ce gândești, dar nu. Nu e nicio convenție narativă. Sunt eu. Despre mine e vorba, rănile sunt ale mele, idiotule!

Convenția narativă deschide ochii cu teamă. Pe masă, într-un echilibru relativ, zac trei cutii de Heineken, cu tabla strâmbată, semn că-s goale. Își mută privirea pe chitara sprijinită de perete, apoi pe bolul cu mâncare al pisicii. Se ridică în șezut și își ia capul în mâini. Nu reușește. Degeaba se amăgește. Nu a fost un vis. Totul e cât se poate de real. La fel de real ca ziua de luni în care tocmai s-a trezit, precum șervețelul mototolit, care zace pe parchet, aruncat nervos pe jos, când i-a întins foaia aia de hârtie cu antetul ăla sinistru. Venele îi pulsează și în stomac simte un gol imens. Se ridică și merge împleticit până la baie. Se gândește că poate asta e ultima oară când se pișă în vasul ăsta de veceu. Câțiva stropi galbeni sar pe capac. Rupe o bucățică de hârtie igienică și îl șterge. Trage apa și ridică privirea. Din oglindă îl privește fața aia de Don Quijote ca atunci când e mangă după vreun chef de pomină. Are ochii duși în fundul capului și o spuză albicioasă prinsă în perii țepoși ai bărbii. De data asta, însă, nu a băut. Sau, în fine, alea trei beri de aseară nu se pun.

Intră în cadă și dă drumul la apă. Simte pe piele stropii binefăcători. Și acum, ce urmează? Trebuie să alunge acea pâclă care îi cuprinde încet, dar ineluctabil mintea. Pentru prima data i se face frică. Începe să îi tremure buza de jos, apoi falca, apoi mâinile până ce tot trupul i se scutură incontrolabil. Trebuie să-și învingă teama și să accepte realitatea. Iese din cadă și scrie cu degetul pe oglinda aburită Te iubesc, Mia, apoi desenează o inimă. Își leagă prosopul în jurul brâului și respiră adânc.

Îndată se face dimineață. Mai e un pic și se trezesc și ele. Fetița va veni și va bate la ușă spunând: tati, mai stai mult în baie? Iar el va răspunde: acum ies, Mia, acum.

Și va ieși. Vor lua, împreună micul dejun. De care vrei, de portocale? Vrei să îți fierb și un crenvurst? Ea va spune: doar pâine prăjită cu miere. Îi va auzi papucii prin bucătărie și vocea ușor enervată: tot n-ai rezolvat cu aragazul ăsta? El îi va promite că se va ocupa. Ba nu. De data asta nu îi va mai promite nimic. Va da doar din umeri și o va privi lung. Apoi se va îmbrăca. Chiar, oare cu ce ar trebui să se îmbrace? Cu blugii vechi și ceva lejer, poate un pulover. Nu ar dori să-și strice hainele bune. Convenția narativă râde ca proasta.

Va deschide ușa. Cea mică îl va întreba: unde pleci, tati? Iar el îi va răspunde...Ce îi va răspunde? Ce ar trebui să îi spună, pentru numele lui Dumnezeu? Simte o sfârșeală în tot corpul și se lasă moale pe gresia portocalie din hol.

Stau așa, împietrit în indecizie, paralizat de frică, așteptând bubuitura teribilă pe care, poate, nici n-aș mai fi în stare să o aud, ori cine știe, poate că ăsta ar fi fost ultimul sunet din această existență, ultima dovadă în interiorul căreia se va înghesui toată viața mea, în cadre de film, așa cum se spune că se întâmplă atunci când mori, dar cum timpul se dilată inexplicabil, mintea mea începe să caute, inconștient, repere de supraviețuire, care mai de care mai absurde, imagini și sunete din jurul meu: gresia oliv cu inserții negre, ca niște euglene văzute prin lentila unui microscop stricat, zgomotul egal al paletelor ventilatorului din colțul camerei, care se învârt ca o ruletă rusească - vlaf  vlaf, bum,  ticăitul ceasului de perete pe care scrie Antiquite de Paris, 57 Rue de Lille - tic-tac, tic-tac, bum, pisica de pe pianină - miau, miau, bum și în vreme ce inventariez aceste resorturi de conștiență, dintr-o dată mintea îmi e străbătută de o amintire. E tata. Are mânecile suflecate la cămașă, aplecat deasupra căzii din vechea noastră cameră de baie. Îmi face baloane de săpun cu un tub făcut dintr-un ziar. Eu am în jur de patru-cinci ani și râd fericit întinzând mâinile spre el.

Convenția narativă are tot dreptul din lume să-mi zboare creierii, numai că acel ceva care îl face să ezite, faptul că nu apasă încă pe trăgaci îmi dă oarece speranță, așa că îmi iau inima în dinți și îi strig:

- Tu nu exiști și chiar acum te voi omorî!

Pisica, despre care cel mai probabil ai uitat (așa, vezi mai sus), sare de pe pianină, împinge cu lăbuța ușa cu oglindă a șifonierului care se mișcă preț de câteva secunde stânga-dreapta. Când se oprește, văd în ea reflexia unui om îmbătrânit și speriat, cu mâinile atârnând inerte pe lângă corp și un revolver căzut pe gresia oliv cu inserții negre, ca niște euglene văzute prin lentila unui microscop stricat.

- Și povestea? Ai spus că își va urma cursul firesc, cuvintele se vor înlănțui coerent și vor alcătui un sens.

- Exact. Așa va fi, îți promit!