Urmând proiectului literar ce a avut drept rezultat apariția excelentului volum de proză fantastică Treisprezece (Litera, București, 2021, prefață de Andreea Apostu), recentul volum colectiv Dragostea când te doare (Litera, București, 2022, prefață de Iulia Micu) reunește un mănunchi șaisprezece povestiri scurte ce au ca temă spectrele iubirii. Aparentul convenționalism tematic pe care l-am bănui în spatele unei asemenea inițiative literare este dinamitat încă de la primele pagini, provocând gusturile și expectanțele cititorului printr-o panoramare seducătoare a temei. Cei șaisprezece autori care semnează aceste bijuterii narative (Andrei Panțu, Florin Spătaru, Ligia Pârvulescu, Liviu G. Stan, Cristian Fulaș, Radu Aldulescu, Radu Găvan, Delia Hügel, Dorian Dron, Allex Trușcă, Laura Sorin, Dan Sociu, Emilia Toma, Irina Georgescu Groza, Doina Ruști și Cosmin Leucuța) compun proze inedite, sfâșietoare, melancolice, joviale, feerice sau chiar lirice, care radiografiază cu minuțiozitate toate ipostazele iubirii. Forța de sugestie angrenată în fiecare povestire caută să sugereze mai mult decât conținuturile materiei epice, vertebrate de intuiția esențialului.

Regia interacțiunilor personajelor cu sentimentele asociate iubirii oscilează între transcrierea fidelă a realităților fruste și surprinderea evanescențelor. Triumfurile stilistice le egalează pe cele ale viziunii literare, iar diversitatea registrelor și mediilor în care se desfășoară poveștile sentimentale dovedesc intensitatea acuității analitice a scriitorilor. Firul care leagă toate piesele narative ale volumului este profunzimea reflecției, ce învăluie chiar și cele mai frivole reprezentări ale sentimentului. Reacțiile spontane și imprevizibile ale comportamentului uman care cunoaște dragostea prefigurează preocuparea pentru situații emblematice, generice, particularizând situațiile existențiale cu notele propriului discurs "îndrăgostit". Reflecțiile asupra iubirii mature, adolescentine, copilărești, pasionale sau inocente presupun acumulări, izbucniri, mistuiri și decantări îndelungi ale afectelor, alături de o putere covârșitoare de abstragere a esențialului.

Diversitatea formulistică permite diferitelor tipuri de dragoste să capete corpuri polimorfe, ce transformă întâmplările în camere de rezonanță ale cazuisticii sentimentale. Virtuțile eseistice, vocația pentru eveniment sau alegorie cadențează micile și intensele incursiuni în biografia compozită a iubirii. Autorii volumului știu foarte bine să coboare în miezul vieții, în intimitatea ei, să îi simtă pulsul și să îi descifreze misterele. Una dintre cele mai puternice impresii este cea de autenticitate clocotitoare, cristalizând realul într-un set de proiecții alternative pasionante, care se completează reciproc.

Proza lui Andrei Panțu, Desenul, explorează, într-o tonalitate soft, legăturile dintre dragoste, întâmplare și intuiție. Obținând numărul de telefon al unei fete atrăgătoare cunoscute într-un bar, personajul central face o greșeală, inversează ultimele două cifre și ajunge să vorbească la telefon frecvent cu o altă femeie, cu care va începe o relație. După o vreme, Carmen dispare, lăsând în urmă un bilet în care mărturisește că are o tumoră și că pleacă în Austria pentru tratament. Naturalețea relatării contracarează scenariul clișeic al abandonului, iar scriitorul nu transformă evenimentul într-un subiect de dramoletă contemporană care să supradimensioneze tragismul secretului tragic păstrat de femeie. Cedând presiunii sociale, tânărul o reîntâlnește pe Ana, remediază greșeala inițială și salvează numărul de telefon corect. Relația cu Ana se înfiripă firesc, în timp ce paranteza sentimentală deschisă de Carmen lasă în urmă un desen, o încercare de portret pe care bărbatul o făcuse în timp ce vorbea cu ea la telefon înainte de a o fi întâlnit: "După ce m-am uitat cu atenție la trăsăturile feței din desen, la ochii veseli, bine conturați, zâmbetul drăguț și părul lung, mi-am dat seama că semăna destul de mult cu Ana. Mi s-a pus un nod în gât, așa că am împăturit desenul și l-am ascuns sub un teanc de hârtii, pe fundul sertarului" (p. 45).

În Anticariatul din Blois, Florin Spătaru abordează tema iubirii care vindecă. Descriind debutul, incertitudinile și maturizarea relației dintre Iza și Bernard, scriitorul glosează pe marginea traumelor ascunse care afectează maniera în care oamenii se raportează la dragoste, radiografiază atent teama latentă de a fi părăsit, dar și stereotipurile imaginii masculinității. Proza semnată de Ligia Pârvulescu, În lumina acelei dimineți, propune, dintr-o perspectivă narativă matură, elevată, o poveste despre laturile întunecate și despre cele luminoase ale dragostei. Viața lui Iris se desfășoară într-un prezent senin, singurele umbre din viața sa împlinită fiind amintirile ce segmentează un trecut trist, în care iubirea anihilează impulsurile de a fugi dintr-un mediu familial toxic: "Apoi, din când în când, Iris și Maria auziseră urletele de delirium tremens ale lui Traian și, fără să știe una de alta, își puseseră dopuri în urechi în același timp, scufundându-se fiecare în camera ei și în lumea propriilor vise" (p. 72). Desăvârșită stilistic, povestirea scrisă de Ligia Pârvulescu păstrează o linie clară a evenimentelor în ciuda decupajelor arborescente din trecutul personajului Iris, prozatoarea epicizând cu succes meandrele unei memorii febrile, contorsionate de amintiri dureroase.

Un anumit mănuchi de piese narative se armonizează, urmărind principalele vârste ale dragostei. Într-o proză ingenios construită, Crăpătura, Liviu G. Stan vorbește despre iubirea preadolescentină și curiozitățile sale chinuitoare, despre curaj, temeri și seducție copilărească. Cristian Fulaș ipostaziază frivolitatea atracției dintre adolescenți, imitându-le limbajul, preocupările și modul în care interacționează. Titlul, Poveste de dragoste, redă natura parodică a poveștii, care sparge, rând pe rând, toate așteptările de lectură. Adolescenții joacă un rol străveziu, iar motivațiile din spatele gesticulației lor sunt lesne de ghicit de cei care asistă la jocul stângaci al seducției: "Ochii ei nu se dezlipeau de ochii lui, privire în privire. A-ntins un deget, l-a atins pe un sfârc și a șoptit încet, pe o voce răgușită și-n același timp suavă, Faci un botic, te iartă fata. Că ej băiat salon. El a rânjit larg, și-a lăsat o mână să coboare pe șoldul ei, Se face, execută băiatu' dacă trebuie. Să mori? Să. Păi. Păi" (p. 116). Descântec de deochi, proza lui Radu Aldulescu, descrie iubirea matură, lipsită de iluzii, dominată de spaima de singurătate. Relația dintre doi oameni simpli nu se mai întemeiază pe afecte sau pe himerele romantice, ci pe un soi de pragmatism amoros care nu exclude efuziunile pasionale.

Textul lui Radu Găvan, Între nisip și apă, explorează iubirea filială, pe care o proiectează, într-un mod inventiv, în oglindă. Cele două figuri paterne pe care fiii le recompun din memorie ajung să se identifice până la contopire, aducând cu sine iertarea și împăcarea. Inventarierea bizareriilor din comportamentul tatălui și micile evenimente și dovezi de afecțiune din relația cu fiul sunt articulate într-un discurs narativ străbătut de o melancolie afabilă: "A revăzut scena, și pe ea, șezând stingher pe un scaun prea mic pentru el, un bărbat înalt, cu barba și părul negre, cu o foaie în mână, și s-a revăzut în public, un băiat cu ochii mari, privindu-și tatăl, apoi el a început să citească și ceilalți s-au topit unul câte unul [...] iar tatăl său a continuat să-i citească, așa cum valurile aveau să-și șoptească povestea la nesfârșit" (pp. 158-159). Delia Hügel scrie, în Pofta vine mâncând, despre o excursie de 1 mai alături de colegii de birou, în care gastronomia și atracție fizică se îmbină, iar Dorian Dron proiectează în Mesajul o relație într-un context social distopic, în care o pandemie anulează cu brutalitate drepturile celor ce nu au dovada vaccinării.

Allex Trușcă scrie o povestire fantastică, în care iubirea se îngemănează cu moartea, iar căsătoria cu ceremonialul funerar. În Totul, cum am stabilit, scriitorul mânuiește cu abilitate cadrele unui scenariu narativ inteligent construit, în care fiecare detaliu este ambivalent, trimițând la două tipuri de realități. Sugestiile morții miresei sunt presărate cu sagacitate pe parcursul întregului text într-un crescendo frapant, ce relevă natura duală a evenimentului fantastic, care devine fracturare a realului și înstrăinare a familiarului: "Adrian e acum o păpușă defectă, ale cărei sfori le ține o altă păpușă, mult mai stricată, în drum spre casare. [...] Șoferul, crispat, nu la fel ca restul nuntașilor care știau adevărul, semn că mai văzuse așa ceva, îi șoptește din ochi să fie bărbat până la capăt, deschide ușa din spate a mașinii și o ajută pe Magdalina să se așeze, cu ochii spre lună" (pp. 204-205). În proza Lună nebună, Laura Sorin prezintă o altă natură duală a ființei. Eroina povestirii este o femeie-lup, scindată între violența animalică și fragilitatea feminină, între instinctele materne și dragostea pasională pentru un vânător.

În Prima dragoste, Dan Sociu scrie o proză în care estetizează melancolia și eșecul. Completând, Emilia Toma și Irina Georgescu Groza scriu despre sfâșierea între două tipuri de dragoste, despre abuz, spaimă, turnând toate aceste "ingrediente" epice în povestiri ce realizează incizii fine în semnificațiile subiective atribuite iubirii. În Rondel, Doina Ruști descrie zorii curiozității și atracției amoroase în viața Iozefinei, o elevă de liceu care gustă pentru prima dată libertatea. Textul semnat de Cosmin Leucuța, Andreea, se articulează ca o relatare tristă despre iubirea copilărească, refugiul în jocuri și prietenie și despre fragilitatea și inocența copiilor care rezistă eroic în fața lumii necruțătoare a adulților.

Volumul colectiv Dragostea când te doare se compune dintr-o colecție de povestiri peste care opțiunea tematică țese un strat catifelat de încrâncenare melancolică. Fiecare piesă narativă imprimă cu subtilitate un aer ceremonios suferințelor sentimentale, peste care plutește o resemnare caldă, valorificată cu o remarcabilă finețe epică.