Revistă print și online

Memoriei sclaviei. Mănăstirea Bistrița, Festivalul Căldărarilor și Biserica Peri Țigănia

Sunt la birou, cred că e 2018 sau 2019, a venit Răzvan, este tipul de la întreținerea IT, știe despre teza mea de doctorat și e foarte impresionat de mine, atât pe partea care ține de profesionalismul, dar și de cea care ține de identitatea mea. Adică știe că vreau să fac lucrurile într-un mod corect – atât pentru romi, cât și pentru români, dar mai ales pentru istorie. Nu am simțit vreodată că m-ar privi ca pe un "țigan", ba din contră, mă simt liber în prezența lui și putem dialoga de la egal, e unul dintre puținii oameni care mă face să mă simt așa. Probabil că e prea impresionat de munca mea. I-am povestit pe unde am mai fost cu "locurile memoriei", Dezrobiți, Tismana, Govora... în general prin Vâlcea... I-am spus ce am găsit pe teren și nu pare să fie surprins, mai degrabă i se pare o normalitate. Este rudă cu doamna Stroe, de la Financiar. Îmi spune dacă știu de Bistrița, Mănăstirea Bistrița, "acolo țigănia e chiar în poarta mănăstirii!" Poftim? Zic eu în mintea mea. Deja am început să-mi imaginez cum dai din țigănie în curtea mănăstirii. "Și cum au casele?" zic eu, imaginându-mi niște case sărăcăcioase. "Normale, frumoase", îmi răspunde. Am început mult să îmi doresc să ajung la Bistrița, dar nu aveam bani. El este din zonă, dacă îmi aduc aminte bine din Horezu, sau dintr-un sat chiar din apropiere.

Anul următor, mă sună Bogdan Pălici, prietenul meu și cercetător la Centrul de Cercetare și Formare în domeniul Culturii. Îmi cere să îl ajut cu mașina cu o deplasare la Costești, Bistrița, la Târgul de Costești. Face o cercetare despre consumul cultural în mediul rural, mapează toate căminele culturale. Îi spun că vreau să merg!!! De mult voiam să ajung acolo. Împărțim ziua în două, dimineața e a mea, iar după-amiaza e a lui. Plecăm. E foarte impresionat de Mercedesul meu. Mai înainte am avut un Passat, îl știa și pe ăla. Suntem buni prieteni. Cel puțin eu așa îl consider. E o persoană caldă. Suntem de aceeași vârstă. L-am cunoscut în Ferentari, când lucram la Clubul de Educație Alternativă, o idee de-a lui Valeriu Nicolae. Valeriu începuse să lucreze la un film cu Alex Nanau despre viața copiilor din Ferentari, droguri, prostituție, abandon școlar. Filmul era despre Totonel și surorile lui. Pe Totonel eu îl "găsisem" și îl adusesem la școală. Era mic, sfrijit, brunet și frumos, poate că era fiul pe care încă nu l-am avut. Bogdan e film-maker, îl sprijină pe regizorul Nanau în partea de producție. Așa am aflat că eu și Bogdan suntem din același oraș, Bârlad, și din același cartier, Munteni, ne despart câteva străzi doar. El locuiește lângă grădinița unde îngrijitoare e sora vitregă a bunicului meu, care are părul blond. Asta e mnemonica mea care mă leagă de Bogdan, dacă mă gândesc la mătușa mea și la faptul că mă întâlneam cu ea dimineața în drum spre școală și că știam strada unde se află grădinița unde lucrează ea și că e aceeași stradă cu cea pe care locuiește Bogdan, da, asta mă leagă de el. Dar nu mi-l aduc aminte din copilărie, nu ne-am întâlnit. Nu venea la fotbal, nu mă întâlneam cu el pe stradă astfel încât să îi fi ținut minte fața. Eu învăț la Școala Nr. 3, el învață la Școala Nr. 8. Școala Nr. 3 e în cartier, Școala Nr. 8 e în oraș, la Stadion. El locuiește foarte aproape de Școala Nr. 3, dar merge la 8. Școala 3 e rău-famată, e văzută ca o școală de cartier, poate și din cauza faptului că în acest cartier locuiesc pe la margine mai mulți romi. Generația mea era împărțită în trei clase: A, B și C. A era clasa cu cei mai buni, B cu cei mediocri și C cu romi și copiii de la orfelinat. Eu învăț la A, mai am doar o colegă romă, Mihaela, romă doar după mamă, e băiețoasă și sare la bătaie. Eu o găsesc sexy, mamele noastre au fost în aceeași clasă. Cred că mamei ei i-ar plăcea să o iau pe Mihaela de soție, însă mama s-ar opune. Oricum, sunt prea mic pentru asta acum. Mă găsesc singurul rom din clasă oricum, eu știu și romani. Am intrat la A pentru că părinții mei aveau bani și mama terminase liceul. Asta a fost recomandarea. Mihaela nu știu cum a intrat. Să ne întoarcem la relația mea cu Bogdan. Am aflat că am fost aceeași generație și la facultate, dar nici acolo nu ne-am întâlnit, oricum eu veneam mai puțin pe la facultate de când intrasem în mișcarea romilor. Ce ne leagă e pasiunea pentru ceea ce facem. Și mie îmi place să fac film, după ce ne-am cunoscut chiar am făcut unul împreună, "Povestea lingurii", un film etnografic despre rudari. A intrat în Festivalul de Film Documentar ASTRA Sibiu în 2012. Pe teren am mers cu bunul său prieten, Matei, tot din Bârlad, tot de aceeași generație. Matei a devenit și prietenul meu. Eu am făcut un liceu mai bine cotat în Bârlad decât cel pe care l-au terminat ei, eu Codreanu, ei Complex. În timp ce eu lucram cu Matei la filmul meu despre rudari, Bogdan lucra la filmul lui despre niște moși de la țară care cântă un fel de acapela, foarte tare. Voi da mai târziu o notă de subsol cu titlul exact.

Ne-am apropiat de Costești, facem dreapta, un bătrânel cu un bagaj după el, oprim să îl "luăm" cu noi, interesul este de fapt să ne apropiem de comunitate, să ne împrietenim cu oamenii, să fim de treabă. Merge la hram. În drum spre mănăstire trecem pe lângă islazul pe care sunt adunați romii căldărari care vin la Costești în această zi. Multe Mercedesuri, forfotă, bucurie, se anunță o zi frumoasă de toamnă, e un soare care te mângâie și îți promite că totul va fi bine astăzi. Bogdan spune să nu ne oprim acum la târg, bâlci, ce o mai fi, că oricum nu s-a adunat destulă lume, și înțelegerea e să ne ocupăm în prima parte a zilei de subiectul meu – memoria, mnemonicile sclaviei romilor pe teren.

Pe drum, și-a exprimat clar opinia că nu crede că voi găsi ceva. E aproape ferm convins. De altfel, ca și profesorul Ioan Mărginean, care la admiterea la doctorat mi-a spus la fel – nu crede că voi găsi o memorie vie a sclaviei după 170 de ani de la abolirea ei. Eu mi-am păstrat entuziasmul, rar am dat greș pe teren – mă bazez foarte mult pe feeling, dar mai ales pe documentarea prealabilă și pe ideea că există patternuri. Înainte să intru la doctorat, avusesem o bursă de la Agenția Împreună, pe memoria sclaviei, și identificasem deja o serie de locuri ale memoriei, chiar în sensul despre care vorbește Pierre Nora despre ele. Așa că știam despre ce vorbesc. Dacă vorbim despre o mănăstire veche lângă care există și comunitatea de romi, atunci cu siguranță că voi identifica și memoria colectivă a sclaviei. Era deja un pattern format în cercetarea mea de teren.

Mergem direct la mănăstire. Mănăstirea impresionează prin frumusețea ei, locul între munți în care e construită, arhitectura, și oprirea timpului în loc – aș spune că aceasta e cea mai impresionantă bucată a acestei frumuseți. E plin de romi. Toți în port tradițional. Sunt și băieți, cam de zece ani, îmbrăcați ca State Potcovarul din telenovela Inimă de țigan, costum și un lanț de aur peste gulerul cămășii. Îmi sunt dragi. Am un aparat foto Canon, îi întreb dacă vor să le fac fotografii. Le iau facebook-ul ca să le trimit pozele. Suntem pe scările mănăstirii. Mă bucur mult. Bogdan e impresionat ce ușor am intrat în contact cu ei, știe totuși că sunt de-ai mei, iar eu sunt totuși cercetător la teren. În spatele nostru e Mugur Vărzariu – fotograful, eu le fac poze romilor, iar el s-a apropiat, ca o "vulpe", nu știu dacă îmi face mie poze când eu îi pozez pe romi sau dacă doar "profită" de cum îi așez eu pe scări pentru a le face o poză ca la carte. Îi pozez eu, dar sunt de-al lor, îi pozează și el, dar mă enervează – să nu îi exotizeze. După ce facem poze și schimbăm facebook-urile, intrăm în mănăstire. Eu nu mă închin, am fost Martor al lui Iehova zece ani, și, oricum, acum sunt în cercetare, la locul de muncă. Romii stau la coadă să se închine la moaștele lui Grigore Decapolitul. Sunt și români. Pupă toți în același loc aceleași moaște. Oare îi unește asta sau speră fiecare că sfântul îi va apăra de "spurcăciunea" celuilalt? Romii îi consideră spurcați pe ceilalți, iar ceilalți îi consideră spurcați pe romi. Sunt un pic rău acum.

Adrian FURTUNĂ

Doctorand în sociologie, pe domeniul memoriei sociale a sclaviei romilor, a publicat o serie de articole despre istorie orală & sclavie, un subiect predilect fiind deportarea romilor în Transnistria. Dintre volumele sale amintim Cultura romă între "bărci de carton" și realitate (eng. 2015); Romii din România și Holocaustul. Istorie, teorie, cultură (2018); Sclavia romilor în Țara Românească. Fragmente de istorie socială. Vânzări de copii / donații. Căsătorii. Cereri de dezrobire (2019). Printre altele, este director al Centrului de Cercetări Culturale și Sociale "Romane Rodimata".

în același număr