La răscrucea de drumuri dintre două sate se zicea că se află ascunse comori ce nu se regăseau nici în cele mai îndrăznețe vise. Mulți au încercat să le dezgroape, dar nu au fost găsite vreodată, deși se știa cu precizie unde se aflau, întrucât la miazănoapte ieșeau din pământ flăcări albastre acolo unde zăceau comorile. Preoții satelor avertizau oamenii să ignore aceste ispite, căci nu puteau fi decât munca necuratului. Iară după multele întâmplări legate de această răscruce, aveau și de ce să creadă că diavolul se afla în spatele lor.

Plecară în după-amiaza de sfântul Andrei patru bărbați spre satul vecin pentru a face rost de cele necesare. După ce și-au pus cumpărăturile în ordine, s-au oprit la crâșmă pentru un păhărel de rachiu. În veselia lor nu și-au dat seama de cât de repede trecu timpul, căci atunci când se întoarseră la căruță soarele deja făcuse loc lunii. Porniră așadar grăbiți acasă. Stelele vegheau asupra satelor, în timp ce locuitorii puneau usturoi la geamuri și uși pentru a-și apăra casele de strigoii ce aveau să se trezească în acea noapte. Cei patru bărbați însă nu se gândeau la pericolele nopții Sfântului Andrei. Ba chiar începuseră să vorbească despre comorile ascunse la răscrucea din izlaz.

Cel cu mustața neagră și stufoasă zise, aranjându-și pălăria pe cap:

— Ia uitați băieți, ne apropiem de locul unde poți face pact cu cel rău.

Restul râseră, dar nu au fost cuvintele într-un ceas bun, căci au simțit un nod în gât când, în vârful dealului din față, văzură o fată cu părul lung până în pământ, îmbrăcată într-o rochie albă, dansând. O priveau cu ochii bulbucați și fără puterea de a mai spune ceva, dar ea dispăru cum au clipit. O liniște apăsătoare se lăsă în căruță. De nu era tropotul neschimbat al cailor, cu siguranță și-ar fi putut auzi inimile bătând în grabă.

Ajunși la întretăierea drumurilor, o pisică neagră începu să miaune insistent. Avea blana lucioasă, iar ochii verzi îi sticleau înfometați. Cel mai tânăr dintre bărbați opri căruța, spre surprinderea prietenilor săi, și se îndreptă spre pisica ce părea să îl aștepte.

— După fata din deal îți arde de pisici? întrebă unul din ei, scăpându-i vocea.

— Soră-mea plângea de dorul unei pisici, asta e perfectă.

— Vezi-ți de treabă, nene! Asta e trimisă de Aghiuță.

— Nu se poate, uite cât de frumoasă e!

Dar când se aplecă să o atingă, aceasta fugi în spatele lui atât de repede, încât păru că apăruse acolo ca prin magie. Mieună. Flăcăul încercă din nou să o atingă, dar îi scăpă printre degete, miraculos, încă o dată. Caii se agitară când au auzit răcnetul bărbaților. Pisica era în căruță.

— Nu ți-am zis că nu-i a bună? Asta ne trebuie când facem treabă în zi sfântă!

— Faceți-vă cruce, băieți, sigur o să dispară.

Brațele parcă nu voiau să asculte comanda. Oricât au încercat, simțeau o silă inexplicabilă și nu reușeau să-și facă semnul crucii. Cel tânăr își aminti cum preotul a menționat într-una din predicile sale că o cruce făcută cu limba pe cerul gurii este la fel de puternică ca una făcută cu mâna. Zis și făcut. Pisica neagră nu mai era.

Restul drumului nu și-l aminteau. Mergeau ca într-o transă și nu voiau să vorbească despre cele întâmplate între ei. Dacă aveau să facă asta, ar fi însemnat că aventurile au fost reale și nu doar imaginația lor. În sat, familiile îi așteptau îngrijorați. S-au strâns mai mulți acasă la preotul Mihai pentru a vorbi de cum să își mai apere gospodăria de moroi și alți strigoi. Văzându-i tăcuți pe cei patru, preotul i-a încurajat să vorbească. Prinseră așadar curaj și povestiră.

— Știu eu prea bine despre ce vorbesc băieții, zise un bătrân ce stătea în fotoliul din colțul camerei. Își mângâia barba cea albă. Liniștea din cameră era semn că toți așteptau să vadă ce avea de spus. Se așeză mai bine pe fotoliu, încheindu-și vesta cea gri. Privea liniștit cu ochii săi albaștri, ochi ce arătau tinerețea de mult stinsă. Își drese vocea și începu:

"Eram pe la vreo 20 de ani. Se dezghețau zăpezile și apele lacurilor. Mă întorceam acasă din satul de mai încolo, iar când mă apropiasem de răscrucea aia drăcuită – iartă-mă, părinte – apăru într-o sanie mare de lemn trasă de cai, una zdravănă cum era pe vremea mea, un prieten de-al meu – sau așa credeam eu. Mergea și el spre casă și mi-a zis să urc în sanie că mă duce. Cum eu mergeam pe jos și era așa un ger, am acceptat, doar ce era să fac? L-am întrebat:

— Nene, dar de unde ai tu sania asta?

— Ee, știu eu.

Nu am băgat de seamă răspunsul vag, dar poate ar fi trebuit! Și să vă spun de ce. Mergem noi ce mergem, dar nu mai ajungeam acasă. Parcă mergeam pe loc sau se lungea drumul ăsta. Nu știu să vă spun cum, dar m-am trezit în pădure. Știu eu acum că era pădurea noastră, dar când mi s-a întâmplat, nu realizam unde sunt. Mă durea tot corpul, dar în special capul. Când m-am dezmeticit, am simțit așa o răceală în tot corpul. Hainele îmi erau ude, blana cojocului nu mai era pe alocuri. Eram tot de noroi. Acuma eu spun că de fapt nu m-am suit într-o sanie, cred că m-a vrăjit Michiduță și m-a tras cu sania lui peste tot."

Câțiva se uitau în jur, parcă încercând să nege că cele spuse de nea Chitic ar fi întâmplări reale. Dar nimeni nu îndrăznea să afirme că Nicolae Chitic ar minți. El era un om ce rar zâmbea, toată ziua lucra în grădină și mai făcea reparații la casă, își ducea viața cum știa mai bine, fără copii, căci ei erau mari și plecați. Alții își făceau cruce. Preotul Mihai ascultase cu ochii închiși și fruntea încrețită. Încet, la peretele opus față de nea Chitic, se auzeau suspine adânci. Era o fată pe la 17 ani, cu părul prins în codițe împletite. O altă fată cam de aceeași vârstă o ținea în brațe. Nu era nevoie să fie întrebată pentru ce plângea, cum toți îi știau povestea. În urmă cu un an, mama ei – iertat să-i fie sufletul, căci era o femeie blândă, care gospodărea cu spor, făcea cele mai bune poale-n brâu din sat și chiar îndeplinea treburile bărbaților, pentru că al ei murise la puțin timp după nașterea Ilincăi – a murit în pădure. Nu a fost crimă, si nu era vorbă de a-și lua propria viață. Trecea prin pădure, când a luat-o pe o potecă diferită față de cea obișnuită, gândindu-se că ar fi drumul mai scurt. Atunci a călcat într-o urmă rea. Și a mers prin mica pădure ore în șir, fără să îi dea de cap. Nu mai știa pe unde mergea și pe unde trebuie să iasă, până când la un moment dat a căzut din picioare și a murit.

Cum atmosfera acasă la preot se îngreunase, sătenii au simțit că este timpul să plece către propriile case. La îndemnul părintelui, s-au adunat următoarea zi la biserică pentru a se spovedi și a se împărtăși cei ce simțeau că au fost atinși de necuratul. Apoi își continuară viața ca înainte, ocolind pe cât puteau locația comorilor, întrucât bucurie nu puteau aduce.