“Then, as it was, then again it will be

And though the course may change sometimes

Rivers always reach the sea"

Bărbatul puse pe pauză cântecul său preferat de la Led Zeppelin, în timp ce șoferul Uberului opri mașina în fața Akropolisului, un restaurant grecesc din orașul natal al bărbatului. Acolo urma să-și revadă foștii colegi de liceu într-o reuniune mai degrabă informală, care marca aniversarea de zece ani de la absolvire.

Bărbatul nu simțise un imbold puternic de a veni la această întrunire. De fapt, chiar avusese o dilemă care îi dăduse puternice bătăi de cap. Astfel, dacă ar fi ales să nu se prezinte, ceilalți l-ar fi considerat nepoliticos și lipsit de respect. Iar dacă ar fi ales să-și arate fața ca un băiat bun, asta ar fi însemnat câteva ore pierdute din viață, întrucât nu reușise să lege și să mențină o legătură emoțională strânsă cu niciunul dintre foștii săi colegi.

În cele din urmă, el alesese a doua opțiune, spunându-și că nu putea fi singura ființă umană de pe planetă care să piardă timpul.

Uberul plecă și bărbatul se îndreptă către intrarea în restaurant. Sub jacheta de piele, purta un pulover bej, blugi albaștri și pantofi sport maro. Dorise să se îmbrace adecvat pentru această ocazie, însă fără să pară fițos sau excentric. Pe de altă parte, femeile arătau de parcă tocmai s-ar fi pregătit pentru o sesiune foto pe Hollywood Walk of Fame. Mai mult, era clar că își turnaseră găleți de parfum peste gâturile delicate și hainele scumpe – aproape că ai fi putut vedea dârele de parfum lăsate în urmă, ca și cum respectivele femei erau avioane pe cer.

După ce se adunară toți laolaltă, sărutându-se, îmbrățișându-se, zâmbind unii altora (zâmbete reale sau false, asta conta mai puțin, își spuse bărbatul), intrară în restaurant, își ocupară locurile la masa rezervată și comandară mâncare și vin (sau limonadă și apă tonică pentru cei care veniseră cu propriile mașini). Într-un timp relativ scurt, deveni evident că nu toată lumea onorase invitația la reuniune. O absență notabilă era Gloria, o blondă superbă cu ochi albaștri care se măritase cu un fotbalist celebru și acum trăia pe cai mari la Monaco.

Era amuzant, gândi bărbatul, că toată lumea de la masă (în special femeile) o bârfeau pe Gloria. Cele singure care își dedicaseră viața carierei o acuzau de faptul că era o întreținută și o soție limitată intelectual cu doi copii și fără nicio personalitate, pe deasupra. Iar cele căsătorite îi reproșau superficialitatea în alegerea unui fotbalist ca soț (indiferent cât de bogat era, chipurile) spunând că nu va mai dura mult până la divorț, asta însemnând că progeniturile ar fi urmat să trăiască într-un climat constant de anxietate și frică – frica de a nu fi acceptate și iubite.

Într-un final, sosi comanda, punând pe stand-by bârfele neîncetate. Platouri extravagante, ca de restaurante cu trei stele Michelin, umplute cu salate și dressinguri și sosuri pe care un om normal nu ar fi știut cum să le pronunțe corect. Printre tot acel glamour comestibil ieșea în evidență un singur fel de mâncare – o farfurie cu friptură de porc și piure de cartofi.

̶ Sunt un om simplu, glumi bărbatul. Viața e prea complicată ca s-o complici și mai tare cu lucruri care sunt greu de pronunțat și greu de mâncat.

Gluma nu prinse. Nu numai că nu prinse, dar femeile care erau vegetariene și vegane îi aruncară niște priviri de gheață, realmente periculoase, ca și cum bărbatul ar fi adus un purcel viu la masă și l-ar fi ucis cu sânge rece în fața ochilor lor.

Din fericire, fu salvat de sosirea întârziată a lui Andrei. Arăta, vorbea și avea manierele unui greaser din era filmelor lui James Dean, ceea ce, după cum era și firesc, întoarse toate privirile spre el. Ce transformare! își spuse bărbatul. Un fel de revers al Metamorfozei lui Kafka: dintr-un gândac într-un bărbat! Folosise cuvântul "gândac" în gândurile sale, amintindu-și cum colegii de liceu obișnuiau să-l ia peste picior pe Andrei, uneori tratându-l mai rău decât pe un tocilar neadaptat social. În realitate, Andrei fusese doar un introvertit care reușise pe puterile lui să ajungă directorul de marketing al unei edituri de prestigiu.

De-asta a venit atât de târziu la "petrecere"! Îmbrăcat astfel și gesticulând astfel. Să le arate tuturor cocalarilor ăstora obraznici că s-a șmecherit și a reușit în viață! își zise bărbatul.

În timp ce mâncau și vorbeau, vorbeau și mâncau, el realiză că esența conversației putea fi redusă la un singur cuvânt atotcuprinzător: vanitate. Vanitatea de a avea un job respectabil și bine plătit, vanitatea de a crește un copil, vanitatea de a deține o mașină mișto și o casă sau un apartament și mai mișto, vanitatea de a dobândi bani, putere, faimă, cu alte cuvinte, vanitatea de a fi Cineva, care era vanitatea tuturor vanităților, unica vanitate care să le conducă pe toate celelalte – un statut social purtat precum o coroană de aur încrustată cu diamante și rubine. Bărbatul nu voia să pară mai pesimist decât Arthur Schopenhauer, însă asta era percepția sa nediluată și nefiltrată a realității.

̶ Și tu, Gabriel? Cum mai e viața ta?

Întrebarea bruscă adresată de o doamnă, deși la fel de banală ca orice altă întrebare, dat fiind contextual social în care se aflau cu toții, îl luă pe bărbat prin surprindere, făcându-l să tresară.

̶ Hmm, sunt bine, pot să zic. Trăiesc și muncesc în București, ca editor de canale TV. În timpul meu liber scriu proză scurtă și recenzii de filme și cărți. Am cochetat, de asemenea, cu scrierea unui roman, dar, până în momentul de față, nu s-a legat nimic. Ce aș putea să mai spun? Nu sunt căsătorit, dar am prietenă. Locuim împreună în apartamentul meu, Așa că viața mea e ok, merge cum trebuie. Îți mulțumesc.

Gabriel termină de spus rezumatul vieții sale și bău restul de vin roșu din pahar. Se simțea dezamăgit. Vanitatea realizărilor lui nu se ridica la valoarea și relevanța celorlalte vanități pe care le auzise în această seară. Așadar, se întrebă el autoironic, ce treabă mai avea la masă?

Dar nu putea să plece fără să asculte povestea lui Mario mai întâi. Mario fusese colegul lui de bancă din liceu. Înalt, carismatic, un afemeiat notoriu încă din adolescență (părea să aibă scrise cu cerneală invizibilă pe bicepși, tricepși și pectorali numele lui Făt-Frumos, Don Juan și Casanova), el se lăuda cu aventurile din viața sa. Vanitatea lui era una aparte. În timp ce Gabriel asculta piesele nesemnficative care alcătuiau grosul vieții lui Mario, se întrebă dacă nu cumva trebuia să existe ceva mai mult la un bărbat decât mâncatul, băutul și fututul – nesfânta treime a instinctelor primare. Poate că exista, dar nu în cazul lui Mario. Zece ani au trecut de la absolvire și reversul Metamorfozei lui Kafka nu s-a întâmplat la el ca la Andrei, de exemplu.

În sfărșit, reuninea se încheie. După îmbrățișările, săruturile și urările de bine așteptate, Gabriel ieși afară și privi în urmă la restaurant, zâmbind. Era denumit Akropolis, după faimosul deal pe care s-a construit Parthenonul. Parthenonul fusese un templu sacru unde grecii antici se adunau s-o venereze pe zeița Atena. Două milenii și jumătate mai târziu, Gabriel venise la Akropolisul din orașul său natal, ca să fie martor la insuportabila ușurătate a ființei. Cu alte cuvinte, el pășise în Parthenonul mediocrității.

Gabriel își păstră gândul acesta în minte, în timp ce se îndepărta de restaurant. De data asta, nu-și comandă Uber, ci preferă să meargă acasă pe jos. Se plimba pe străzile liniștite, încă simțind foame, deși, teoretic, mâncase pe săturate nu cu mult timp în urmă. De aceea, se opri în fața unei patiserii și cumpără un croissant cu cremă de fistic. În câteva momente, un maidanez veni lângă el dând din coadă.

̶ Uite, prietene, astăzi e ziua ta norocoasă! spuse Gabriel, aruncându-i o bucată de croissant maidanezului.

Apoi mângâie potaia răsfățată și adăugă:

̶ Mi-aș fi dorit să fii cu mine la restaurant. Măcar aș fi avut cu cine să vorbesc.

Câinele era prea ocupat cu înghițitul croissantului, așa că nu băgă în seamă încercarea lui Gabriel de a găsi sensul vieții.

Bărbatul își luă adio de la tovarășul său patruped și își continuă drumul spre casă. Răcoarea nopții de aprilie se pregătea să îmbrățișeze orașul, prin urmare își trase fermoarul jachetei de piele de jos până sus și, punându-și căștile fără fir în urechi, reluă cântecul său preferat de la Led Zeppelin:

“Changes fill my time, baby, that's all right with me

In the midst I think of you, and how it used to be"