Temă abordată mai întâi în romanul Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda și bogat reprezentată în ultimul deceniu al mileniului nostru, închisorile comuniste fac obiectul mai multor scrieri, aproape toate autobiografice. Unele dintre mărturiile cărturarilor români, dincolo de interesul documentar, prezintă și valoare literară; Rugați-vă pentru fratele Alexandru de Constantin Noica, Minunatele amintiri ale unui ambasador al golanilor de Alexandru Paleologu, Fenomenul Pitești de Virgil Ierunca, Jurnalul fericirii de N. Steinhardt, oripilantele scrieri ale lui Paul Goma sunt câteva dintre operele care abordează tema.

Paleologu, Steinhardt și Noica povestesc, din perspective diferite, experiențe comune. Filozoful Constantin Noica primește de la Paris o carte scrisă de E.M. Cioran (Ispita de a exista) și le-o împrumută mai multor prieteni. Sub motivul că au citit o carte dușmănoasă, aceștia sunt arestați și condamnați la mulți ani de pușcărie pentru ostilitate față de regimul comunist. Cele trei cărți prezintă trei atitudini diferite față de cumplita experiență. Paleologu, încă de prin 1952, când, în cadrul unui program de distrugere a intelectualității românești, încep să fie arestați prietenii săi, trăiește în clandestinitate și timp de șase ani locuiește pe la prieteni, se internează în spitale, obține un buletin fals și se stabilește la Câmpulung Muscel, unde își avea domiciliul forțat C. Noica. Plictisit de această situație de nesiguranță, se predă, dar nu este arestat decât câțiva ani mai târziu, în 1959. Scriitorul relatează cu umor că la percheziție, au fost ridicate din casa lui, ca probe incriminatorii, scrierile lui Ibrăileanu, Legiunea de Onoare franceză a bunicului său și un rucsac – dovadă a unor posibile excursii dăunătoare regimului. La anchetă, el alege calea adevărului, cu conștiința faptului că lucrurile erau dinainte hotărâte. Atmosfera de teroare și mizerie din închisorile comuniste nu face obiectul relatării lui Paleologu; el încearcă să prezinte perioada de detenție cu umor și ca pe o experiență a vârstei depline (avea 41 de ani când a fost condamnat). În cartea lui Paleologu, amănuntele vieții dure se transfigurează sub impulsul supraviețuirii decente: "Tineta era plasată lângă o fereastră, care dădea spre o curte unde creșteau o mulțime de regina nopții. Duhoarea tinetelor se amesteca, seara, cu parfumul florilor. Nu trebuia decât să procedezi la o subtilă analiză olfactivă pentru a o reține, dintre cele două solicitări senzoriale, doar pe cea plăcută." Noica povestește cu o detașare solemnă; încercând să-și apere prietenii cărora le împrumutase cărți, citește toate numele din agenda personală de adrese, crezând că va fi peste putință să fie arestați toți; își dă seama apoi că actul său înseamnă totuși delațiune. Își acceptă situația cu intenția fermă de a se ruga pentru sufletul călăului; citește cărțile lui Marx și învață rusește, pentru că știe că se află într-o lume în care totul s-a prăbușit. Considerat complice intelectual al lui Noica, N. Steinhardt este și el arestat, dar se hotărăște să nege tot, să nu spună niciun nume, să nu trădeze pe nimeni și, evident, va primi o bătaie ca la carte, cum numește Paleologu, cam cinic, chinurile cumplite prin care trece Steinhardt. Jurnalul fericirii este însă, în primul rând, o mărturisire cutremurătoare despre libertate; celula 34 de la Jilava este un fel de tunel întunecat și lung, cu numeroase și puternice elemente de coșmar. E o hrubă, e un canal, e un maț subpământean, rece și profund ostil, e o mină stearpă, e un crater de vulcan stins, e o destul de izbutită imagine de iad decolorat. În acest spațiu de umilire și măcinare a demnității umane, Steinhardt învață că suferința are o limită, dincolo de care începe euforia. El își găsește libertatea într-o atitudine de fericire creștină, de toleranță și de extaz mistic: "A ști să ierți, a ști să dăruiești, a ști să uiți. Hristos nu numai că iartă, dar și uită. Odată iertat, nu mai ești sluga păcatului și fiu de roabă; ești liber și prieten al Domnului." De asemenea, portretele literare, evocarea unor personalități întâlnite în închisori, dezbaterile de idei la care autorul participă și apoi meditează fac din Jurnalul fericirii o carte esențială, care oferă un model moral și intelectual.

Mărturisirile despre perioada 1949-1950, a reeducării, prin neînchipuite suplicii morale, reprezintă tot ce s-a scris mai cumplit despre totalitarism și detenție. Fenomenul Pitești de Virgil Ierunca este o astfel de mărturie. Tot grotescă este și scrierea lui Goma, care se ocupă în special de brutalitatea anchetatorilor și a paznicilor: "Goiciu ne apuca – pe rând sau pe amândoi în același timp și ne freca, uite-așa, cu obrazul de calorifer, de elemenții caloriferului - de aici și apropierea de răzătoare, fiindcă după un asemenea tratament, mutra arăta julită, jumulită, cam ca un morcov pe care l-ai purtat de câteva ori peste dinții răzătoarei..." (Gherla).

Tema este abordată și de Oana Orlea (Cantacuzino), prozatoare de talent viguros, care în Ia-ți boarfele și mișcă povestește propria experiență, trăită la vârsta adolescenței, când a fost închisă pentru singura vină de a se trage din familia Cantacuzinilor și de a fi nepoata lui George Enescu.

Considerat poetul închisorilor comuniste, Radu Gyr a scris versuri care au fost conservate în memoria deținuților politici și în care militează pentru libertate: "Nu pentr-o lopată de rumenă pâine,/ Nu pentru pătule, nu pentru pogoane,/ Ci pentru văzduhul tău liber de mâine/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! (Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!)".

(Dicționar de teme si simboluri..., 2002)