nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Altul

Suda țigările. Cu privirea înfiptă în dalele de beton din fața intrării la urgențe, număra în gând. Minute, secunde. Habar n-avea ce număra. Mai trase un fum, intră și căută să se așeze undeva.

— Vin imediat, se auzi o voce răsfrântă.

Își trase instinctiv piciorul din calea asistentei care trecea val-vârtej. Pe holul strâmt cu trei scaune de plastic puse pe o șină, ca în autobuz, abia puteai trece.

— Acum, acum. Vin imediat...

O mai auzi încă o dată în timp ce se întorcea și intra în alt cabinet. Începea să-l irite fâțâiala asta pe care o găsea inutilă. Mai bine tăcea și venea când avea ceva de spus. Cum naiba se joacă ăștia, băi frate, cu nervii oamenilor? Dar ce, parcă au ei timp să se gândească la amărâții care-și atârnă ochii în gol, așteptând vești. Dar ceva serios, nu... Așteptăm să se stabilizeze... încă nu știm precis cum vor evolua lucrurile... împopoțoneli de cuvinte care spun același lucru, că e nasol. Că ăla odată intrat aici pe targă n-are șanse decât cu prelungiri de la Doamne-Doamne...

— Nu, nu se poate acum. Revin în două secunde...

Ca și cum ar fi întrebat-o cineva ceva. Își mușcă limba. Apoi, își opri ochii în mozaicul stupid al pardoselii. Cui naiba îi trecuse prin cap să facă hexagoane turcoaz pe holul de la triaj? Dar ce e aici? Vacanță la balneo?

Se enervă și ieși iar. Își pipăi buzunarul. Pachetul de țigări era gol. Un tip cu o cască de motociclist se sprijinea de perete. Îi întinse o țigară. Clipi în semn de mulțumire și și-o aprinse. O vedea pe asistentă prin geam în aceeași pendulare inutilă.

— Domnule Drăguș? Domnule Drăguș? strigă deodată asistenta prin ușile care culisau într-una.

— Domnul Dumitru Drăguș?

Ce tâmpit îi suna numele lui strigat de cineva așa. Cine naiba era ăsta? Azvârli mucul de țigară și intră în urma ei.

— Dumneavoastră ați venit mai devreme, nu? Cu doamna în vârstă, nu? Cu doamna Drăguș.

Luat așa repede, amuți. Ochii mari doar ce îi indicau asistentei că omul auzea ce îl întreba.

— Sunteți bine, domnule Drăguș? se apropie lungindu-și gâtul către el, doar l-o înțelege mai clar.

— Da, da... Îmi cer scuze...

— Bun, să știți că doamna Drăguș e stabilă acum, dar nu știm cum evoluează starea dumneaei. Mai trebuie să așteptăm. Când vine domnul doctor o să...

Îi vâjâia capul. Iar cu vorbele astea care nu spun nimic.

— Cel mai bine ar fi să vă duceți acasă, să vă odihniți. Primele douăzeci și patru de ore sunt critice.

Parcă avea nisip între dinți. Scrâșni primele două...ze...ci...și...patru...

— ...dar dacă e ceva, vă sunăm. Uitați aici numărul meu. Eu voi fi de gardă în noaptea asta.

— Dar nu pot s-o văd totuși?

Când rosti cuvintele nu se recunoscu. Părea că altcineva vorbise și se uită instinctiv în jurul lui. Asistenta păru derutată o clipă.

— N-ar fi tocmai bine. Oricum e sedată.

Ezită, apoi după un moment de negociere pe mutește, femeia încuviință. Porni automat după ea, făcându-și loc pe culoarul îngust printre ceilalți oameni suspendați între felul cum arătau viețile lor dinainte să ajungă aici și un mâine în care toți își îndesau speranțele, dar despre care toți le spuneau că nu știu cum vor evolua lucrurile...

— Câteva minute doar, vă rog, îi zise asistenta în timp ce deschidea ușa salonului și clipi complice.

Cu totul erau probabil trei sau patru pași până la muchia patului, dar lui Dumitru îi păru o lume. În timp ce înainta, își dădea seama că privește oriunde, numai către mama lui nu. Îl rupea în două gândul că zace în neputință, într-un pat de spital, darămite să o și vadă. Amână cât putu de mult să se uite către ea. Așa cum amânase când era mic să accepte că mama lui nu era tocmai a lui, ci vitregă. Ce cuvânt oribil. Ca și cum intervalul ăsta de timp îl lăsa pe el să fie el, și nu altul pe care l-a descoperit după ce de fapt altcineva din viața lui era altcineva decât credea. Și așa cum amânase să-i accepte boala, deși știa că într-o zi avea să-i plesnească pe amândoi. Ca trenul, știi că vine, vine, dar când intră în gară, tot îți tragi capul într-o parte. O privi în cele din urmă atât cât să-și confirme că era aievea.

Dimineață era în putere. Fredona în bucătărie o melodie pe care o auzea rar la ea, dar ori de câte ori o făcea, fața ei era mai luminoasă ca în alte zile. Niciodată nu o iscodea. Era suficient să o vadă radiind. Îi făcuse două frigănele pe care le așezase frumos pe farfurie lângă niște ouă ochiuri, pe mușamaua nouă, cu flori de palmier. Știa ea ce-i place. Un fel de și-și, nici-nici, cum zicea. Și mâncare, dar nu chiar. Le mestecase în tăcere pe masa lipită de perete, pusă așa pe lung ca să fie mai mult loc în chicineta în care abia te puteai răsuci după o farfurie și un tacâm. Ca viețile lor, înghesuite. La prânz îl sunară pe șantier să se ducă de urgență acasă, că doamna Drăguș căzuse în bucătărie și zăcea fără cunoștință. Uite cum ai altă viață, pe care n-ai cerut-o, doar în trei-patru ore.

Se ridică și ieși din salon.

A doua zi, nimic. Starea era aceeași. Fumă, așteptă tura asistentei, primi aceleași răspunsuri, fumă iar, plecă. Alte două zile se înșirară la fel. Apoi, sună telefonul. Se schimbase ceva. Știa dinainte de a răspunde la telefon. Era asistenta. Da, se trezise. Da, putea să o viziteze. Dar vocea asistentei avea ceva mâlos în ea. Plecă la spital.

Motociclistul care îi dăduse țigara cu câteva zile în urmă era tot afară. Fuma și aștepta. Îl salută mut. Nu avea ce să întrebe. Era limpede că nu era bine. Poate și din pricina asta întârzie intrarea în salon și mai rămase afară. Ca o alianță nerostită față de aceeași durere. Scoase pachetul și-i întinse tipului cu cască o țigară. Gestul fu scurt, părea că se știu de o viață și probabil într-un fel așa și era. Așa se întâmplă mereu în sălile de așteptare, împarți cu ceilalți priviri din care se citește tot. N-ai nevoie de detalii niciodată. Vezi hăul în care se află celălalt cum ți-l vezi pe al tău. Toate sunt la fel. Deșarte și amare.

Urcă pe scări, nu cu liftul. Prelungea încă un pic timpul ăsta neutru, în care faptul că nu știa era mai bun decât orice. Că atunci când deodată știi se rupe ceva, nu mai poți să nu știi. Și ești pe loc altul. Cum a fost când aflase că mama lui nu era a lui. Ea era aceeași, dar pe el îl făcuse să fie altul. Și se împăcase așa. Măcar era al cuiva el-altul ăsta. Îl știa și pe el cineva. Că prea mulți prin jurul lui nu prinseseră rădăcini. Ei doi ce se aveau.

O văzu din prag. Zâmbea. Îl miră puțin. Intră zâmbind surprins și el de asta.

— Cum ești, mamă?

Femeia îl prinse de mână și-și ridică privirea.

— Ești bine? Cum te simți?

Nu răspunse. Îl strânse și mai tare de mână.

— Vine și Mitru? Să-i spui... să-i spui lui Mitru să treacă pe la mine, șopti în timp ce-și împinse cu umărul perna mai sus.

Dumitru amorți.

— Cine ești mata? Ai față blândă, ca a lui Mitru al meu. Îi zici mata să vină pe la mine?

Ce să-i zică? Nu vede că el e Mitru? Cum îi zicea de mic. Că stă fix în fața ei? ...‘tui... își înnodă restul în gât. Apoi alte torente mute. Îi bubuia capul. Acum nu mai era nimeni. Nici măcar altul-ăla care dintr-odată nu mai fusese el când era mic, nici ăla nu mai era. Că nu mai era nimeni să-l știe, că maică-sa uite...

În prag apăru asistenta. Ochii ei îi confirmară ce era mai rău, dar el mai amână o dată gândul. Se forță și zâmbi apoi către mama lui.

— Am... am să-i zic. Chiar azi l-am văzut pe șantier pe Mitru... Îi zic să treacă diseară. Ce să-ți aducă?

Femeia începu să fredoneze. Aceeași melodie ca dimineață, când făcea frigănele.

Andra Samson

în același număr