În urmă cu aproape doisprezece ani primeam în dar un stilou de la bunica mea. Nu eram (și nu sunt nici azi) un fin cunoscător în materie de stilouri și nu-mi dau seama cât de iscusit puteam fi atunci în a recunoaște modelele de lux, dar aveam față de acest instrument rafinat nu doar un sentiment de considerație, ci și unul de familiaritate. Folosisem de la început în școală, "pe curat", exclusiv stiloul, ceea ce crease o continuitate om-obiect dintre cele mai durabile, ca o țesătură de fire aurii. Neapărat aurii, nu doar fiindcă stiloul meu avea mult auriu, pe capac și peniță, ci din alte motive pe care le voi detalia îndată. Oricât de neinițiat, nu-mi fusese greu să intuiesc ținuta nobilă a darului meu. Un stilou modest se putea numi Picasso? Elegant, compact, nici foarte ușor, nici deranjant de greu, avea – era limpede – acel echilibru care impune, care dă prestanță. Pe un fundal negru – forme ruginii, dintr-o pictură, bineînțeles, de Pablo Picasso.

L-am pus la lucru repede (nu-l vedeam atunci ca pe o piesă prețioasă care trebuie menajată): scriam cu el în clasă, scriam cu el acasă, până când mi-am dat seama că expunându-l atât de intens tuturor intemperiilor școlărești îl voi deteriora negreșit, așa că m-am gândit să-l folosesc mai rar, la momente alese. Vorba poetului (mutatis mutandis): pe urmă ne vedeam din ce în ce mai... rar. Nu-l parafrazez întâmplător pe Nichita Stănescu, fiindcă în Ploieștiul său s-a întâmplat să vină unul dintre primele momente "alese"... Mă deplasasem acolo într-un context interesant, pasionant, și îmi pusesem înainte la telefon "memento" să nu îmi uit stiloul. Nu pentru că devenise un soi de amuletă, nu pentru că aveam vreun "ritual" și nici din considerente practice de "smooth writing", cum văd inscripționat adesea pe ambalajele mai tuturor stilourilor și pixurilor. Frumusețea concretă, intrinsecă pe care o admirasem când stiloul trecuse din mâinile bunicii în mâinile mele fusese doar nucleul cometei, glacial, neutru. Abia însuflețit de bucurie, de încântare și de recunoștință, obiectul prindea un contur personal, începea să fie "de-al casei", își forma coama, miezul incandescent, roșu-auriu pe fundalul nopții universale.

Stiloul meu intrase, așadar, din punctul de vedere al valorii sale sentimentale, într-o devenire continuă. El avea să fie, așa cum deja la Ploiești știam doar de câteva zile, unul dintre ultimele daruri ale bunicii mele, coada cometei, ecoul cu bătaie lungă al unei zile fericite și, în definitiv, un agent al memoriei, dar și un reper prin care căutăm confirmarea justeții alegerilor noastre, încercând să continuăm un dialog curmat, agățându-ne de câte un fragment, de câte un semn rămas de la cei care nu mai sunt aici. Stiloul-sinecdocă. Sursă de auriu, de lumină în "perioadele albastre", cum am aflat că le spunea Picasso zilelor sale triste. Stiloul acesta a devenit de atunci un fel de "sacou la ocazii". Echipament de gală. Am scris și am semnat cu el în momente cu încărcătură simbolică: actele de înscriere la facultate, apoi la master și tot așa... Niciodată nu a fost superstiție. A fost de fiecare dată nevoia de a simți că a rămas, totuși, ceva, ca un punct de sprijin, dar și ca o emblemă (fără nimic elitist sau snob) a bucuriei că "biruit-au gândul", adică scrisul, vorba lui Miron Costin, despre care citeam în manualul de limba și literatura română – clasa a unsprezecea, înainte ca stiloul meu să devină un ecou incandescent. Am găsit mai târziu însemnări ale cronicarilor români din diverse perioade privind spaima pe care o stârneau cometele, interpretate adesea ca semne prevestitoare ale războiului. Dar am mai citit, de curând, și că Picasso a pictat un "buchet al păcii", el, care pictase și dezastrul de la Guernica. De multe ori, literatura se scrie printre "griji și suspinuri". În condiții potrivnice, existența ei e o biruință în sine. Stiloul cu auriu și ruginiu, delicat și compact deopotrivă, îl văd în continuare ca pe un simbol al cuvântului câștigător în fața durerii paroxistice care de cele mai multe ori amuțește, paralizează. Un vestigiu al trecutului meu, al istoriei mele personale, pe de o parte, și o imagine a detaliului, pe de cealaltă parte, a lucrului mic, aparent marginal, subestimat, a Poeziei care nu vine cu arme, ci cu florile păcii.