eram legat, legat eram și nu înțelegeam, nu, nu înțelegeam 

nici ce mă lega și nici de ce eram legat 

dar nu puteam să dau nicio replică, argumentele celorlalți 

săgeți în piept mă izbeau 

simțeam, da, simțeam 

ploi reci, interstelare, 

tornade cuvintele lor mă răscoleau 

și n-aveam drept la replică, nu, nu aveam 

în constituția acelei seri bătea vântul 

dădeam să spun ceva, dădeam 

aveam tot felul de fraze în apărarea mea 

și totuși nimic, nimic nu se auzea, 

de parcă aerul dens mă izola fonic 

și totuși pe ei îi auzeam clar, vorbeau, spuneau, judecau 

și nu eram de acord, nu, nu eram 

prieteni sau doar simple cunoștințe, toți vorbeau 

îmi răsfirau pe masă viața, desenau trasee complicate, 

arătau, demonstrau, 

44 

cu tot felul de calcule de eficiență, cu tot felul 

de scheme complicate, inspirate din cea mai înaltă inginerie, 

cu cele mai abile formule de economiști postmoderni demonstrau 

eu n-am urmat traseul optim în viață, nu, nu l-am urmat 

se deduce din ecuații, e irefutabil, spuneam, 

e imposibil de negat, e ca și cum ai susține 

că noaptea nu-i neagră 

indiferent că luna 

e ca și cum, e ca 

uite ce spune formula, uite 

și vehiculau prin fețele lor aprinse 

ca niște cărbuni încinși tot felul de pagini 

nu înțelegeam ce vor acești prieteni înfierbântați, 

cu ochi turbați și ciocuri de vulturi 

de la mine 

mă chinuiam să întrezăresc ce scrie 

și mă rodea un lanț ruginit până la oase 

un corb îmi ciugulea privirea, nu mă puteam concentra 

de parcă mi-ar fi trebuit puterea unui infinit 

de motoare să mișc o frunză 

nu, n-a fost optim în viață, 

a irosit tot felul de oportunități 

și-a bătut joc de șansele care-i mușcau călcâiele 

nu a fructificat, n-a profitat, n-a 

ei mă știau, da, mă știau mai bine decât mine 

eu doar bâjbâiam pe la colțuri 

 

și mă uitam la mine cu un imens ochi critic 

m-aș fi aruncat în tot felul de presupuneri cot la cot cu ei, 

adânciți într-un pahar de vin, scufundați 

într-un clopot de bere, hotărâți, saturați, 

dar nu mă puteam mișca și nu înțelegeam 

ce viață irosită, ziceau, ce viață 

câte șanse, câte 

deschideau niște ecrane imense, 

introduceau amintirile mele în niște tabele 

toate premisele mele, toate 

toate lucrurile de care m-am împiedicat vreodată, 

limitările toate 

și rezultau niște arbori fosforescenți, complicați 

toate viețile pe care le-aș fi putut trăi și le-am dat cu piciorul 

fiecare avea o pondere, o greutate, un indice de performanță, 

erau vieți exemplare, de zece cu felicitări, 

altele intermediare sau chiar de nota trei 

o pânză de păianjen se întindea ca un covor tatuat cu hieroglife 

din toate acestea, din toate 

îi auzeam zbierând, îi auzeam 

el a ales doar viața asta ineficientă, ponosită, anti-optimă, 

n-are o noimă, n-are, nici rațiune n-are 

nu are sens, n-are 

ce o fi fost în mintea lui, ce o fi fost oare 

să alegi un traseu atât de mediocru când, priviți, iată 

și pânza de păianjen pulsa de mirifice alternative, 

 

trăiește-mă, trăiește-mă, susura ca un șarpe ispititor 

fiecare posibilă viață, fiecare 

aș fi avut ceva de spus, dar nu mă ajuta vocea 

nu, n-am știut de alternative, 

zbieram înfundat, habar n-aveam 

dar asta e, asta 

însă ei continuau precis, matematic, algoritmic 

și era imposibil să nu le dau dreptate 

a fost alegerea mea, alegerea 

și să mă pice cineva cu ceară 

dacă am avut impresia că aleg ceva 

el a ales, a decis, a hotărât 

el e stăpânul vieții lui, stăpânul 

și nu înțelegeam cum deveneam 

din chiriaș proprietar, cum 

colții aspri ai unei logici infailibile 

mă sfâșiau în fâșii lungi 

cu interiorul expus în vitrină mă simțeam 

la un fel de judecată abisală a tuturor 

trecătorilor de pe stradă, 

prietenii mei știuseră 

că voi urma cea mai nefericită cale 

ei mi-au zis, da, mi-au zis 

au martori și documente care să dovedească asta 

 

a fost alegerea mea, a zarurilor mele, deci a mea 

să trăiesc această viață mediocră 

în loc să aleg liber alternativa 

ecrane ticsite de computere îmi arătau ce aș fi simțit 

în fiecare moment posibil al fiecărei posibile vieți 

și mă rușinam, dădeam să mă ascund, dădeam 

dar eram gol complet, lipsit de cuvinte 

nu, n-am ales, nu 

nu am decis eu, nu 

nu, nu și nu 

dar mă revoltam atât de înfundat încât părea 

un mieunat de pisică, un fel de aprobare până la urmă 

iată că recunoaște, iată 

îmi tot spuneau prietenii și descărcau 

noi tone de fâșii din viața mea 

și le clasificau abil pe fiecare 

nu înțelegeam nimic, nu mai vedeam 

nicio cale de-a mă ascunde, nicio cale 

atunci mi-am dorit să mă inunde 

toate băuturile din lume, toate 

zeii alcoolului m-au ascultat 

dintr-un cer greu a plouat cu tărie 

s-au îmbătat feții în burțile mamelor, s-au 

cântau păsările cerului cel mai ambiguu cântec, ploua 

cu toate alcoolurile din lume, ploua 

 

și toți ne-am îmbătat cumplit, ne-am îmbătat 

în fluvii de vin și de bere ne-am îmbătat 

și-am adormit la rădăcina 

unui copac care ne unea, unui copac 

și ne-am trezit și-am uitat noaptea 

computerele le-am decuplat, monitoarele 

au îmbrățișat tăcerea sfincșilor 

doar fulgerele mai desenau alternative 

pe cerul sub care am adormit, fulgerele 

luminau magnific cea mai puțin optimă dintre vieți, 

cea mai hilară, 

singura care m-a suportat, 

parcă să facă în ciudă, 

în ciudă