De la Mihail Victus, autorul romanului "Fracturi", apărut la editura Vremea, aveam așteptări destul de ridicate, prima sa carte fiind foarte bine primită de critica literară. "Toate păcatele noastre", al doilea roman al său, apărut în colecția "Biblioteca de proză contemporană" a editurii Litera, ne propune o analiză profundă a impactului pe care o acuzație de hărțuire sexuală din partea unei eleve o poate avea asupra carierei și vieții personale a unui profesor. În paralel cu filonul principal al poveștii, numeroasele trimiteri la timpul copilăriei protagonistului au darul de a ne dezvălui, treptat, întâmplările care au contribuit la personalitatea sa actuală. 

De fapt, narațiunea e echilibrat distribuită între tipul prezent și trecutul copilăriei. Folosindu-se cu abilitate de perspectiva limitată a autorului-narator, Mihail Victus pune relatarea în seama surorii eroului principal, un demers foarte riscant pentru un autor bărbat, însă pe care îl reușește, construind un personaj-narator nu doar credibil, dar și unul cu care cititorul poate ușor empatiza. Deși limitarea perspectivei pare uneori că îl trișează pe cititor, unele evenimente foarte importante pentru acțiunea cărții petrecându-se în spatele scenei, acest lucru nu e supărător, accentul căzând pe receptarea și analiza lor ulterioară.

Componenta poveștii care are loc în copilărie ni-i prezintă pe cei doi frați crescând într-o familie foarte religioasă, cu reguli stricte și tabuuri absolute. Deși au temperamente diferite – o notă foarte bună pentru Mihail pentru felul în care conturează indirect personalitatea lui Horia, doar prin observația și concluziile surorii sale – amândoi copiii ajung la câte o formă de rebeliune în fața habotniciei impuse de tatăl lor. Felul în care Irina reface din instantanee discrete puzzle-ul complex al relației cu fratele ei e cu atât mai credibil cu cât demersul e realizat cu mintea maturității, unele semnificații care i-au scăpat copilului din mijlocul evenimentelor fiind acum chestionate.

Iar relația e una atipică, amândoi copiii ajungând în același timp la pubertate, descoperindu-și sexualitatea și pudismul, băiatul căpătând înclinația spre sport. Neadresată, chiar demonizată într-o familie habotnică, problema sexualității rămâne o enigmă și pentru cei doi frați. Însă în a o ascunde de părinți, ei reușesc să formeze o alianță.

"Îmi amintesc poate cu plăcere de asta și pentru că a fost perioada în care m-am simțit cea mai apropiată de fratele meu. Mi-aș fi dorit să-l întreb dacă și el o rememora la fel, dar îmi lipsea îndrăzneala, realizam că pe bărbatul din mașină, din dreapta mea, nu-l cunoșteam atât de bine pe cât voiam să cred. Nu mai era puștiul de treisprezece ani, lângă care puteam sta în pielea goală fără nicio jenă și căruia îi puteam spune orice mi-ar fi trecut prin minte. O parte din el trebuia totuși să fi supraviețuit."

Însă cel mai puternic element al poveștii copilăriei, factorul declanșator al rupturii lor de părinți, rămâne interacțiunea cu unchiul Paul. Și poate nu atât acțiunile acestuia și reflexul copiilor de apărare, cât atitudinea ostilă de care dau dovadă părinții, incapabili de a vedea mai departe de sintagma conform căreia adultul are întotdeauna dreptate, iar copiii se aliază în minciună. Datorită tiraniei tatălui și a neimplicării mamei, distanțarea nu poate întârzia prea mult. 

"Fiecare la el în cameră, ne-a ordonat tata, când vin, să vă găsesc cu cărțile de rugăciuni în mâini. În drum spre scară, am văzut figura plină de compătimire a mamei și m-a dezgustat, pentru că, pentru a nu știu câta oară, prin tăcerea aia a ei ne trădase, atât pe mine cât și pe Horia, de parcă am fi fost copiii unei alte femei. Și, încă o dată, mi-am jurat că nu voi fi niciodată ca ea, o unealtă în mâna bărbaților."

Din această istorie își trag seva adulții de azi, Irina, cea care își împarte viața cu o femeie, Tania, și Horia, profesorul de istorie și sport, fost campion la box. Deși nu e atât de tensionată ca cea din copilărie, și acum, în timpul prezent în care Horia se confruntă cu acuzații de hărțuire sexuală, avem o problemă construită pe încredere. Irina pășește pe o sârmă subțire, încercând să găsească modalități prin care să-și ajute fratele, care nu e dispus să accepte că are nevoie de ajutor, dar în același timp să nu se îndepărteze de partenera ei de viață, Tania, un alt personaj puternic. Deși aceasta din urmă nu se arată niciodată deranjată de vizita lui Horia, răceala relației dintre ei o face pe Irina să fie precaută. Iar evenimentele care au loc, evenimente foarte inteligent construite de autor, îi alimentează temerile. 

"În felul acesta, o parte din încrederea noastră reciprocă a fost refăcută. Frontul comun de care-am vorbit înainte, chiar dacă puțin zdruncinat, continua să reziste. Liniștea n-a fost de lungă durată, în aceeași zi, la o distanță de doar câteva ore, primind următoarea lovitură."

Finalul mi-a părut foarte echilibrat, modul în care conflictul e tranșat, dar suspiciunile nu sunt complet eliminate, funcționând perfect. Deși modul de rezolvare e cumva facil, el părând că a fost mereu la îndemână, cititorul nu se simte trișat. Nu rezolvarea în sine a situației a fost miza, ci acceptarea vulnerabilității. Iar faptul că nu există niciun fir lăsat în aer dă o notă bună compoziției per total. Povestea paralelă a compozitorului, deși nu foarte mult aprofundată, reușește să constituie un contrapunct funcțional.

"Probabil că am rămas ceva timp așezată pe colțul patului, uitându-mă la pantalonii minusculi și roșii din mâna mea, neștiind ce să fac și fără a reuși să-mi formez o părere sau forțându-mă, mai degrabă, să nu-mi formez încă nicio părere. Mă văd apoi ca pe o jucărie teleghidată cum ies din cameră, cu pantalonii făcuți ghemotoc în mână, cum traversez livingul, având norocul să nu mă lovesc de nimeni, și mă îndrept spre bucătărie."

Evenimentele ultimelor pagini mi s-au părut foarte bine inserate în context. Va exista mereu o suspiciune, indiferent de ce acceptă toată lumea că s-a întâmplat sau nu s-a întâmplat. Adevărata provocare nu este să-i convingi pe ceilalți, ci să te convingi pe tine. Iar când nu te poți convinge, să înveți să trăiești cu îndoiala, să o combați zi de zi, să crezi în cel de lângă tine. 

Dacă ne uităm la stilul în care e scrisă cartea, acesta e unul curat, eficient și direct. Lectura nu obosește nici prin forme stilistice ornamentate, nici prin divagații sau complicații nenecesare. Victus nu face în niciun punct paradă de cunoștințe, nu apelează la didacticism, ci doar spune o poveste pe cât de frumos posibil, considerând că cititorul asta își dorește de la o carte, o poveste care să-i dea de gândit prin ea însăși, nu prin bagajul de informații pe care-l aduce cu sine. Iar acest lucru, combinat cu mica întorsătură de final, mie personal mi se pare că funcționează cel mai bine în beletristică.

În concluzie, o carte pentru care "foarte bună" e insuficient. Personaje profunde, o copilărie care se dezvăluie succesiv, cu sechelele pe care evenimentele ei le-au lăsat în adulții de azi, o intrigă simplă, dar percutantă, care se ramifică suficient cât să fie credibilă și ușor de urmărit. O recomandare valabilă pentru absolut orice cititor.