Care dintre temele următoare ți se pare epuizată, suprasolicitată, abordată în exces: copilăria la final de comunism; viața mizeră a drogatului; iubirea între persoane de același sex; drama de a fi femeie; telenovela despărțirii; altele?Ce pasaje ți se par clișeice la nivel de abordare etc.

În general mă interesează scrisul/scriitura, nu neapărat tema, cum se așează autorul față de subiect, dacă e autentic, consistent ca perpectivă, nu ca volum. Acum se traduce mult, nu e timp de citit, sunt programe europene și se dau premii. Despre ce e cartea asta? A, să vezi, e despre asta și despre asta, sau (reproduc cât mai fidel) - eu nu plâng la cărți, dar la asta chiar am plâns. Mișto, zice editorul sau expertul european, vreau să plâng și eu. Eu nu sunt decât un cititor, un consumator și, în definitiv, un plătitor. Vreau sau chiar am nevoie să mă aleg cu ceva din cartea pe care o citesc. Tema copilăriei devine obositoare, la sfârșitul comunismului sau nu, atunci când e foarte amănunțită, când primează detaliul în fața senzației, iar autorul e prea autocentrat, uită de tranzitivitatea textului. Sunt două cărți din literatura străină pe tema copilăriei, pe care le-am reținut în ultimii ani – Suferințe timpurii, a lui Danilo Kiš, și Anii bucuriei, a lui George Orwell, ambele de mici dimensiuni, dar asta nu contează, din contră, mi se pare că reușita acestei abordări stă în faptul că autorul nu se simte obligat să demonstreze nimic. În literatura contemporană română nu m-au convins prea multe cărți cu alcoolici, iar cu drogați n-am citit, din păcate eu am fost pe secții de dezintoxicare pentru că asta a fost munca mea, m-au convins cărți tot din alte literaturi, John O`Brien, de exemplu, am tot zis de el, a fost foarte tare, păcat că s-a sinucis. Despre lesbiene, ce să mai zic, dacă ia cineva toate cărțile de pe un raft, zice că ce-o mai fi prin România. Cu gay sunt doar câteva, dar mai sincere, parcă ar mai încăpea. Aș citi mai mult despre orice fel de despărțiri dacă îmi nimeresc frecvența emoțională, despărțirile sunt pierderi despre care nu ne putem opri să vorbim ca un demers natural de recăpătare a sinelui, de reparație, aceste lucruri nu pot să se oprească niciodată, dar sunt mereu alte perspective și amprente personale.  

Cum explici ego-proza: egomanie? exacerbare a sineleui? criză identitară generalizată? groaza ratării? un brav act estetic? etc

Citesc și proză autobiografică dacă e autentică, cum ziceam mai sus, și dacă are valoarea estetică. L`œil de bœuf… uneori nu ne putem stăpâni curiozitatea, deși știm că această satisfacție n-o să ne sature, e doar ceva de moment, iar cartea ar trebuie să funcționeze dincolo de acest prag. Din punct de vedere al alegerii, ego proza poate să însemne o structurarea mai degrabă poetică a narațiunii, poate să însemne zonă de confort sau, într-adevăr, o consolidare a sinelui în ipostaza narcisică, iar autorul favorizează experiența personală în detrimentul tuturor celorlalte. Dar ego-proza, dacă e reușită, poate să însemne un pact mai bun cu cititorul, un aer mai veridic și mai viu al poveștii. Până la urmă trăim în prelungirile postmodernismului, unde orice este permis și poate fi justificat. Cel mai bine scriu despre mine, atunci voi fi corect – e un raționament bun la prima vedere. Eu când scriu despre mine construiesc un personaj și folosesc persoana a III-a,  iar când scriu la persoana I, în cea mai mare parte, atribui lucruri împrumutate de la ceilalți. Sau folosesc un personaj-narator care se ocupă de povestea altui personaj, minimizându-se pe el în mod activ. E un fel de deghizare dar și de autoscopie. Nu vreau să teoretizez scrisul, pur și simplu așa fac eu. Fiecare e liber să facă ce vrea. Mă îngrijorează felul în care s-a modificat aerul receptării, nu știm ce a fost mai întâi, ego-proza sau nevoia publicului pentru confidențe, dar acum orice text la persoana a I-a e preluat automat ca fiind personal. Într-o vreme am primit tot felul de întrebări ciudate și am simțit nevoia să mă justific, acum am zis fie ce-o fi, nu mai simt că e cazul. Oricum, de parcă ar fi contat cândva cu adevărat.

În ce tip de artă hibridă vezi integrată proza: film epic, portret vizual, lectura formativă etc. ? Dă exemplu de cel mai spectaculos experiment la care ai asistat- dacă e cazul.

Îmi place când proza rămâne proză, când rămâne în genurile ei și între două coperte, deși asta nu ajută spectacolul, iar publicul preferă evenimentele, ce se întâmplă în fața ochilor. Între literatură și film e o colaborare tradițională, în sensul că munca scriitorilor e o sursă de inspirație aproape gata de exploatare, cu o cheltuială măruntă sau chiar gratis. Nu am reușit de-a lungul timpului să ader cu totul la nici una dintre avatarurile povestirii din format clasic în performance, audiobook, imagine-text, fotografii conceptuală pornită din text, etc. Sigur, îmi place jocul, interacțiunea dintre scriitori și artiști poate să transmită energie în ambele direcții, ne putem învârti în multe sfere pentru că scrisul e baza tuturor activităților epice, un fel de aritmetică pentru celelalte științe.

Cum vezi literar  războiul din Ucraina?

Războiul e o suferință cumplită, e o boală ca tifosul, nota atât de lucid Saint Exupery la un moment dat, el care a văzut destule în război, îmi amintesc un paragraf în care descrie haosul unei coloane de refugiați, obiectele lor dintr-o căruță răsturnată, în brazdele de noroi, și acolo răzbate o altfel de durere decât rană fizică, e vorba despre felul în care războiul răscolește ireversibil viața unor oameni mărunți. Bunicul meu mi-a descris războiul pe frontul de est, tatăl său n-a mai apucat să o facă, a căzut în Primul Război Mondial. Pentru mine războiul e o boală psihică, o psihoză furioasă. Acest război devine subiect, înainte de a fi unul literar, el devine subiectul principal din sfera noastră emoțională, ne acaparează gândurile și preocupările. Când a izbucnit pandemia din 2020, aproape tot ce scriam sau citeam mi se părea datat, inutil, nimic nu se putea compara cu răsturnarea lumii din primele săptămâni. Ne-am întors la ceea ce suntem, dar aceea experiență a trasat pentru mine o brazdă estetică. Acum vine acest război și din nou totul pare futil. Nu pot să prevăd ce va fi mai departe.

Cum îl descrii pe scriitorul care pune note proaste (steluțe, review-uri)cărților semnate de colegii lui de breaslă: e vorba despre nesiguranță, despre egomanie, despre caracter defect, despre criza ratării, despre boală psihică?

Nu știu cum e în alte literaturi, dar la noi acest teritoriu online pare populat numai de zombie, nu trebuie să ai vreun doctorat în psihologie ca să pui repede diagnosticul, judecata de bun simț răspunde întrebărilor, e vorba de frustrare, gelozie, neputință, alimentate de punerea la distanță prin intermediul rețelelor online, tele-interacțiunii, acolo unde oamenii își iau curaj să facă lucruri jenante. Bineînțeles că orice scriitor poate să dea steluțe și ratinguri altui scriitor, plecând de la premiza că ar fi mai întâi un cititor. În plus e mai ușor să bifezi steluțe decât să lucrezi la o recenzie, bănuiesc. Și să îți justifice judecata. Dar sunt scriitori care și-au dat rating propriilor cărți și aspectul cel mai drăguț e că nu și-au dat 5 stele, ci doar 4 😊))) 5 e pentru clasici, se gândesc că mai e timp să ajungă acolo. Un scriitor-critic și-a schimbat rating-ul pe cartea mea de debut după ce am publicat romanul la Humanitas, mda, o revizuire critică după 10 ani era necesară... Sau și-a rescris o cronică după câțiva ani. Oare asta e etic? În fine. Apoi e gruparea clonelor, strategia e punctată într-un roman recent, identitățile multiple care dau steluțe propriilor producții și recenzii negative concurenței. Filosoful David Chalmers spune în ultima sa carte, Reality+, că realitatea virtuală e cât se poate de reală și ar fi bine să o luăm în serios. Așa că...

Numește 3-4 dereglări pe care le-ai constatat în viața socială din ultimii 10 ani.

Îm duc fetița la o grădiniță franceză în România, asta după ce a făcut deja câțiva ani în Paris, mă uit la copiii ăștia și încep să înțeleg mai mult decât am priceput din toate cărțile citite. E un grup de fete acolo, sunt patru de aceeași vârstă și încă două, trei care gravitează în jurul lor. Într-o zi am aflat că există o șefă în grup. Care le spune celorlalte ce să facă, ce și cum să se joace, iar când e bolnavă sau lipsește, și-a desemnat o înlocuitoare. Am vorbit cu părinții, oameni tineri, un pic mai tineri decât mine, i-am luat ușor, prietenește. Ei nu înțelegeau care e problema, cu toată bunăvoința, unul mi-a zis că fetei lui îi place să i se spună ce să facă, iar el e bucuros că ea a găsit pe cineva de care să asculte. Nu știam ce să îi mai zic. Pentru el era normal să existe un  leader, pentru mine era un abuz. Nu știu să mă iau după cineva. Mulți cresc așa, ca fetele acelea, apoi caută să facă parte din grupuri, se termină liceul, facultatea, și ei sunt tot în grupuri, ascultă de cineva și nu-și dau seama că ascultă de cineva. Cu facebook-ul și alte rețele sociale și-au dat drumul pe tobogan, sunt toți la fel, nu știi ce să-ți alegi. E așa o spaimă să rămâi pe dinafară. Cu atât mai mult dacă ești femeie în România. Frica asta te face neom, apoi te aduce în ipostaza să accepți orice. 

Rețelele de socializare sunt un mare kitsch și la noi merg tare bine. Au luat avânt în ultimii 10 ani. Stimulează să produci emoții de proastă calitate. Utilizatorii de la noi alternează între crize de furie, când identifică vreo oaie neagră, și valuri de patetism, admirație, acum se înțelege de unde porneau elogiile pentru dictator, care erau uneori mai mari decât cerea el. 

Să te faci plăcut într-un fel slugarnic și prostesc, să te infantilizezi, să te faci mic în fața celui mare, să spui tot timpul mulțumesc, dragă... și cu drag, să cauți seducția fizică în orice situație, – cum de au devenit toate acestea aproape necesare vieții sociale? Mai bine mă opresc aici, trec la o altă întrebare, deși pot să mai înșir câteva anomalii: aniversările copiilor cu animatoare, mediatorii de relaxare, life coachingul în versinea mioritică, mașinile sfințite și mai nou, Glovo, ricșa modernă pentru corporatiști.

Care este cea mai gravă anomalie din viața/opera ta - despre care vrei/poti să vorbești?

Mi se pare că într-o formă sau alta scriu despre procesul de înstrăinare, despre inadecvare, despre sentimentul că rămâi pe cont propriu, și de-a lungul timpului avansezi într-un teritoriu fără repere, ca eroul lui Kubrick la sfârșitul Odiseei Spațiale în varianta comună. Mesajele, sfaturile, gesturile de compasiune cad în gol, se fac cioburi. Am nevoie de cineva care să-mi spună ceva real. Lucrurile pe care le citesc zi de zi în cărți sunt strălucitoare, aranjate după rețete de public și goale. Dar pentru cei mai mulți funcționează, le duc cumva viața mai departe, nu poți să-ți dai seama dacă e un joc al maturității în care ei acceptă o convenție slabă pentru că sunt conștienți că nu e alta, sau pur și simplu se satură cu atât. Nu caut spectacolul în ce scriu, din contră, încerc să-l tot elimin pe măsură ce îl prind că scoate capul în text, vreau să descopăr ceva prin ce scriu, de cele mai multe ori aceste momente sunt silențioase. De fiecare dată când sunt așezat în această stare, sunt autentic în scris și sunt mulțumit de ceea ce fac. Nu mă simt scriitor, dar scriu și uneori public.

Un fragment ultra-scurt (de maxim 20 cuvinte) dintr-o operă literară care ti-a plăcut, la care te-ai gândit, ai meditat, pe care n-ai luat-o acum de pe net, pe care n-o citezi din motive extraliterare - bun de trecut aici, pentru a sta la baza unui exercițiu de admirație. 

De-a lungul timpului m-am legat tot mai tare de o frază de la Saint Exupery, deși inițial, când am citit-o prima dată, n-a făcut decât să mă deruteze într-un fel mișto. Zice ceva de genl - adevărul pentru un portocal e pământul în care poate să facă portocale. Încet, încet, acesta a devenit unul dintre adevărurile mele cele mai de preț. E vorba de hrană, de ceea ce te încarcă. Nu mai știu care scriitor americani spunea (Ray Bradbury?) – scapă-te de prietenii care nu te susțin. Saint Exupery reușește o perspectivă mai elegantă, mai abstractă și, până la urmă, mai cuprinzătoare. Intră și dragostea aici, și toate celelalte relații. E natural să te duci unde găsești hrană, mișcarea aceasta, a firelor din rădăcina de portocal, dar și a frunzișului care umblă după soare și ploaie, mi se pare că îi surprinde bine dinamica. Dacă vezi lucrurile așa, poți să lași foarte ușor în urmă ce nu ți-e favorabil. E justificat să-ți cauți hrana în altă parte. Criticile nu mă afectează dacă nu îmi folosesc la nimic. Ai să-mi dai hrană sau nu? Despre asta e în primul rând vorba.