Aeroporturile m-au speriat dintotdeauna.

Nu știu cum să mă comport într-un aeroport, mă intimidează bagajele, povești îndesate până la refuz în geamantane și rucsacuri mereu mai mari decât limita impusă, povești care îndulcesc cotidianul celor la care ajung. Bucăți de brânză împachetate în ziare și ascunse printre țesături de vâscoză și bumbac, borcane cu zacusă făcute de mame și bunici, fierte în aburi de dor ca să nu existe probleme cu alterarea conținutului, dulcețuri ce țin loc de zâmbete și dulcețuri ce țin loc de mai-puțin-zâmbete. Un fel de semințe de flori de nu-mă-uita, care încolțesc sezonier și pentru mult prea puțin timp. Mă intimidează drumurile necunoscute către porți, check-ins și check-outs.

Italia m-a speriat dintotdeauna.

Înainte de poezie, pentru mine Italia a fost muncă. Știam că atunci când cineva ajunge în Italia nu este neapărat pentru că vrea acest lucru, ci pentru că are nevoie de acest lucru. Câteva luni, până când ne punem pe picioare sau eu știu? un an, doi- până termină și fata școala, cât să ne fie bine și nouă, și lor. Și toate aceste cuvinte ajung emoții. Emoții care ajung lacrimi, lacrimi care ajung speranțe, speranțe care ajung bucăți de brânză acoperite de ziare, adânc îndesate în bagaje, borcane de zacuscă și dulcețuri – bilete către un lungmetraj al filmelor de altădată și mame, tați, frați, surori, bunici, unchi, mătuși care, uneori, nu mai ajung. Aceasta era Italia din inima mea, Italia în jurul căreia am crescut, într-un oraș din nordul țării unde, uneori, singura poezie este supraviețuirea de pe o zi pe alta.

Ferestrele m-au speriat dintotdeauna.

M-am gândit mult în ultimii ani la camerele separate ale fiecăruia dintre noi. Cum sunt amenajate, ce putem face acolo, ce putem înțelege și cum putem înțelege, cum și dacă sortăm gunoiul și cum putem învăța din aranjarea unor varii întâmplări pe rafturi bine sau mai-puțin-bine fixate în pereți. Până să ajung în Italia, nu m-am gândit niciodată la ferestrele lor. Știu că aici am greșit. Italia a fost, până de curând, un fel de cameră separată în care nu credeam că mi-ar fi plăcut să ajung, o suferință colectivă a celor care nu au mai putut aici. Cred că mi-a fost frică să mă gândesc la ce s-ar putea vedea de la fereastra unei astfel de camere – poate aceeași durere, aceeași suferință, aceeași lumină artificială pâlpâindă, acoperind diferite etape ale durerii. Poate că mulți văd doar asta, poate și eu am văzut doar asta.

Până când nu m-am mai speriat.

Și am văzut flori la fiecare fereastră și la fiecare balcon. Până când am urcat în balconul Julietei din Verona și am contestat prețul călătoriei cu gondolele venețiene. Până când ne părăseam camera separată în fiecare dimineață ca să vedem ce e în afara ei, căutând un sens desprins de suferința pe care o cunoșteam. L-am găsit în străzile-sfori, colorate cu un soi de liniște generală. În pași pierduți pe cărări necunoscute, orizonturi care ne făceau cu ochiul când ne plimbam, gps-ul pe care nu îl puteam reda în indicații și porumbei hrăniți cu biscuiți. În ferestre-manifestări-clișeizate ale vacanțelor pe care nu le-am mai trăit înainte și în care soarele nu s-a oprit să apară. În decontextualizări care m-au lăsat să mă bucur real de propriul context și vinovății ale conștientizărilor ulterioare. Pot doar să sper că, uneori, lumina își face loc și în camerele separate ale celor care cresc în umbră florile-de-nu-mă-uita și își taie bucățele mici din brânzeturile de acasă, ungând felii de pâine cu zacuscă sau dulceață, ieșind la ferestre sperând. Încă sperând.

În drumurile de pe autostradă, topindu-ne în lipsa aerului condiționat și cu o speranță recurentă la un gelatto, l-am văzut de multe ori pe tata în geamurile tirurilor. Îi va lipsi mereu un ghiveci cu flori pe parbriz, însă sper că nu îi va lipsi niciodată fereastra.