Am scos din buzunar pagina de ziar făcută ghemotoc și am îndreptat-o cu muchia palmei pe volan, până ce am putut să văd clar fotografia Soniei Dimeș. Nu mai era cea în costum de elevă, pe care-o folosiseră cu fiecare ocazie. Părea să fi fost surprinsă de fotograf într-un moment de neatenție, poate în timp ce se îndepărta de școală, avea o expresie relaxată și zâmbea șmecherește, privind peste umăr spre cineva care nu încăpuse în imagine. O adolescentă de paisprezece ani, nu neapărat frumoasă, dacă ne luăm după standarde, însă atrăgătoare, cu o privire pe care am recunoscut-o, la fel ca restul trăsăturilor ei, buzele subțiri, părul șaten, cu breton, puțin dezordonat, forma ovală a feței, chiar și gropița din obrazul drept. Semăna cu mine, cea din urmă cu șaptesprezece ani, când mă scăldam doar eu cu Horia în balta de la marginea satului, dacă nu cea mai plăcută perioadă a copilăriei mele, cu siguranță ultima. Datorită ziarului, mi-am reamintit de imaginile cu femei decupate de el și ascunse prin casă. Printre paginile manualelor, sub vreun colț de covor, sub dulapuri, sub tabla de pe magazie, în cele mai neașteptate locuri. Nu exista dată în care să nu fi făcut curățenie generală – aveau loc înainte de sărbătorile mari și uneori pe neanunțate – și să nu fi dat peste imagini cu femei mai mult sau mai puțin dezbrăcate. Dacă le găseam eu, mă uitam la ele, apoi le așezam la loc, mama cred că doar le arunca și nu spunea nimic despre asta, problema era dacă înaintea noastră le descoperea tata, pentru că de multe ori, în cazul curățeniilor neanunțate, Horia n-avea timp să le ascundă și, poate că, oricum, uita de-o parte dintre ele. Cu scopul de a-l face în primul rând de rușine, tata ne lua martore pe mine și maică-mea, abia apoi îl striga, Băiete, ia vino-ncoa’. El intra în cameră cu o mutră bănuitoare. Prima dată nu recunoscuse că-i aparțineau. Doar noi stăm în casa asta, vrei să spui că sunt ale mele, ale lui maică-ta sau ale soră-tii, îl întrebase tata, în timp ce i le flutura prin față. Eu, oricât mi-aș fi dorit să-mi asum o parte din vină, nu puteam decât să fixez podeaua, în timp ce pielea fratelui meu se înroșea tot mai mult. O vină recunoscută e pe jumătate iertată, i se repeta pentru a nu știu câta oară, dar el încă nu părea capabil de nicio reacție, nu până în acel sfârșit de vară din ’98, după aia, dacă ar mai fi fost pus în aceeași situație, probabil că ar fi recunoscut fără nicio jenă, ca o sfidare. Dar, până atunci, tata a continuat să-și impună autoritatea. Malahia e unul dintre cele mai mari păcate, aproape ca sodomia, i-a spus, în ciuda faptului că mama îi făcuse semn că sunt și eu prezentă și-i sugerase să poarte discuția separat, cum ar putea îngerul tău păzitor, care ți-a fost încredințat la botez, să mai suporte să te vegheze dacă te vede făcând așa ceva, îți bați joc de trupul tău, de creația Domnului, însemnă să aduci jertfă Necuratului cu sămânța ta, asta se pedepsește cu orbire și căderea măselelor și poți să dai în dambla. Și, pentru a nu se ajunge acolo, tata avea grijă să adauge o serie de pedepse preventive. De obicei, îl punea pe Horia să postească o săptămână și seara să citească cele mai lungi acatiste și paraclise, la care se adăugau cel puțin o sută de mătănii. Pentru că am trecut și eu de câteva ori prin așa ceva, pot afirma că ar fi fost de preferat câteva nuiele la fund în locul minutelor ălora interminabile de prefăcută evlavie. Măcar Horia, când ajungea la partea cu mătăniile, părea să le interpreteze ca pe niște exerciții fizice, le făcea corect și după un anumit ritm, rostind la fiecare repetiție, așa cum cereau regulile, câte un Doamne iartă-mă, pe un ton asemănător cu cel când își număra flotările. Eu, în schimb, neobișnuită cu atât de mult efort, după primele treizeci de mătănii simțeam cum îmi arde pielea și-mi tremurau picioarele. Aveam noroc totuși că pedepsele mele erau mai puțin severe, le primeam pentru că mai săream din treburile zilnice sau n-o ascultam pe mama. Dacă s-ar fi știut cu câtă atenție studiam mai întâi decupajele cu femei, apoi revistele pornografice, când Horia putea face rost de ele, probabil că ar fi trebuit să mă aștept la mai mult decât câteva rugăciuni și zile de post sau sute de mătănii. Tata ar fi fost în stare să mă trimită la mănăstire sau să cheme un exorcist, cu toate că era vorba doar de curiozitate când mă uitam la formele femeilor, nimic erotic, nici măcar când am văzut primele penisuri erecte, umplând cele trei orificii puse la dispoziție de partenere – cele mai interesante mi se păreau penetrările anale, cu toate că n-aș putea spune de ce, poate pentru că era cel mai puțin obișnuit. Pe unele imagini descopeream pete gălbui. Nu mi-a luat mult până să-mi dau seama că-i aparțineau fratelui meu, știam doar că nu făcea decât să se uite la ele. În zona petelor hârtia se simțea ca o frunză uscată și mirosea ca niște șosete murdare. Nu înțelegeam cum femeile alea din reviste puteau suporta ca bărbații să-și dea drumul în gurile lor, mi-am jurat că eu nu voi accepta niciodată, cu toate că nu m-am ținut de cuvânt.

(Fragment din romanul Toate păcatele noastre, în curs de apariție la LITERA)