Prin Piața Amzei trece adeseori un bărbat cu pălărie albastră, genul cu boruri largi, umbrite de spirite selenare. În rest, e normal: blugi, jersee englezești și pantofi sport. Acest bărbat care întodeauna pare că vorbește cu cineva, un interlocutor invizibil, este Daniel Nica, un prieten vechi, care ori de câte ori dă de mine mă întreabă dacă-am citit Kundera. Dacă vrei, Zenob, să știi că-ți pot împrumuta câteva cărți de-ale lui. Într-o zi am trecut pe la el și-avea un musafir. Nu-l vedeam bine, era în umbră și în mod straniu părea risipit, cu o densitate incertă. O umbră, dacă pot să spun așa, cu mustață! Mare, cețos, rostogolind niște ochi cenușii. Vorbea încet, încât nu prindeam decât începutul de frază.

La plecare, în timp ce mă conducea pe aleea de leandri, aproape de poartă, Daniel m-a întrebat ce părere aveam despre musafir. Se ține încă bine, mi-a spus el, ai observat c-a lăsat-o mai moale cu supraomul? Oh, da, a precizat el, acum îl frământă idolul mediocru!

Zilele trecute prietenul meu a terminat o carte, presupun că ceva despre dialogurile astea bizare. Sunt curios, dacă m-a băgat și pe mine în cartea aia, având în vedere că oarecum sunt martorul fantomei lui mustăcioase.

1. Ce piesă vestimentară, obiect, parfum au avut însemnătate mare pentru tine?

Nu am amulete, nici obiecte "magice" sau accesorii norocoase. Am în schimb o geantă veche, grea, de piele de vițel, la care țin foarte mult, fiindcă mi-a dat-o tata acum vreo 15 ani. Între timp, tata s-a dus. Geanta se ține bine, deși o port des. Mi-ar plăcea să îi las geanta asta fiului meu.

https://www.youtube.com/watch?v=a2UFrsq8gqE

2. Cu ce personaj de ficțiune ai vorbi despre Nietzsche?

Cu naratorul din Insuportabila ușurătate a ființei, cel care își începe amintirea despre Tomas, Sabina și Tereza cu celebrul comentariu despre "eterna reîntoarcere" a lui Nietzsche și care ne întreabă care e lucrul cel mai frumos în viață: greutatea sau lejeritatea. Pentru mine, el nu e pur și simplu Kundera, adică nu e doar un pretext narativ, o simplă mască auctorială a scriitorului ceh, ci este un personaj fictiv, de sine stătător, unul misterios, dar important, inventat anume pentru a lansa o temă filosofică, ce trebuie să rămână de sine stătătoare și deschisă. Prin inventarea acestui personaj, Kundera ne-a scutit să ne întrebăm ce crede el exact despre insuportabila ușurătate. A lăsat la liber o temă pentru toată lumea: cititori, critici literari și filosofi profesioniști deopotrivă. Nu mai este doar tema lui, a lui Kundera, pe care ar fi putut să o "rezolve" definitiv într-un interviu sau într-un eseu autoexplicativ, lucru pe care, de altfel, l-a refuzat. Este tema naratorului-filosof, care este un personaj autonom, bun de luat la întrebări de către fiecare dintre noi, tocmai fiindcă e fictiv și e al nostru. Mi s-a întâmplat adesea să discut cu acest personaj, cu acest filosof atipic, care m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva cele mai frumoase lucruri în viață nu sunt, de fapt, repetițiile, ritualurile, seriozitatea, rutina obligației și a angajamentelor, între care se numără, printre primele, viața de cuplu, viața de familie. Vorbind cu el, am ajuns să cred, cumva împotriva lui Nietzsche, că așa stau lucrurile, că acestea sunt cele mai frumoase lucruri în viață. Deși – ca să fiu sincer – sunt adesea frivol, inconsecvent și dezordonat, cu un apetit imens pentru bucurii mărunte și nesănătoase.

3. Cum ai cunoscut-o pe Mrs Mitchell?

Mi-amintesc acum un episod mai vechi, din 2012, dinainte de cariera academică propriu-zisă, când am fost cu prima mea bursă la Oxford. Eram în ultimul an la doctorat și ieșeam pentru prima oară din România, vorbind o engleză afectată și imperfectă, deci cu atât mai ridicolă. Plecasem împreună cu un prieten și coleg de doctorat, acum lector la Facultatea de filosofie. Inițial n-am găsit cazare la universitate, așa că am stat în gazdă la un localnic, unde, după ce ne întorceam de la bibliotecă, încingeam lungi partide de table, pline de chiote, persiflări, iritări și intimidări gălăgioase. Într-o seară, gazda n-a mai rezistat și a urcat scările la noi, strigând că i-a ajuns, că nu se mai poate. A doua zi ne-a dat afară. Noroc cu o profesoară de istorie, Pam Manix, pe care o cunoscusem prin John Lucas, unul dintre marii profesori de filosofie de la Oxford. I-am povestit, spășiți, ce ni se întâmplase, iar ei i s-a făcut milă și ne-a găsit cazare într-unul dintre campusurile Universității, în afara orașului, în Yarnton, un loc superb. În fine... La câteva zile, după ultimul episod cu tablele, am fost – cu Pam, cu John Lucas, cu soția acestuia – acasă la văduva răposatului profesor de filosofia religiei, Basil Mitchell, care își donase uriașa bibliotecă Facultății de Filosofie de la Universitatea din București. Când am fost prezentat doamnei Mitchell, am făcut ce învățasem eu la Buzău, orașul meu natal: i-am sărutat mâna.

A doua zi, Pam mi-a spus că doamna Mitchell rămăsese impresionată și că a întrebat-o dacă nu cumva sunt dintr-o familie aristocrată. Zicea că astfel de maniere alese nu mai văzuse de mult la tinerii din Oxford. Nu știu ce i-a spus Pam. Ce să-i fi spus? Că manierele mele "aristocratice" mă lăsaseră pe drumuri.