Din motive diverse, și în 2022 am declinat, cu sau fără grație, orice invitație de a participa activ la retrospectivele obișnuite, de final de an cultural românesc. Și, să o recunosc direct, am mai puține remușcări ca oricând pentru că nu mi-am trimis nici de această dată bilanțul – în treacăt fie spus, termen folosit frecvent într-un mod nefericit sau cu totul eronat (orice novice în materie de economie știe că ideea de bilanț contabil presupune o sinteză corectă a situației economice și financiare, așadar o dare de seamă care să includă atât activele, cât și pasivele unei societăți; ignorând cu totul sensul primar al sintagmei, cei care aleg să o extrapoleze – pe plan cultural, firește – nu fac, de cele mai multe ori, decât să înregistreze, ditirambic, activele editoriale ale prietenilor sau partenerilor de joc cultural).

Ce-i drept, am simțit și eu, ca la fiecare sfârșit de an cultural, regretele inerente, determinate de faptul că nu am reușit să citesc toate cărțile pe care mi le-am dorit (și nici să semnalez publicistic toate volumele pe care le-am parcurs integral). Aș fi vrut, de asemenea, să am răgazul de a scrie pe larg despre evenimentele artistice sau editoriale cu adevărat valoroase, la care am participat efectiv și cu o bucurie genuină, deși filtrată cultural. Precum, spre exemplu, cea de-a XV-a ediție a FITPTI (organizată exemplar, la Iași, de teatrologul Oltița Cîntec) sau, ca să mut arcul referențial, lansarea integralei N. Steinhardt (după finalizarea, prin apariția unui spectaculos diptic epistolar îngrijit cu competența-i cunoscută de George Ardeleanu, a seriei de autor începute în 2008 la editura Polirom) – două evenimente absolut excepționale, a căror densitate ideativă nu a fost, am impresia, suficient de bine semnalată, nici mediatic, nici (meta)critic vorbind. Dincolo de aceste păreri de rău care au de-a face exclusiv cu pasivele proprii, însă, voi recunoaște din nou că nu mă omor deloc după ierarhiile și topurile literare sau artistice, din mai multe rațiuni ce mi se par cumva elementare. Nu voi aminti, aici, decât câteva dintre ele.

În primul rând, indiferent cât de la curent vrei să fii cu ceea ce se scrie la noi, efectiv este imposibil să ții pasul cu numărul imens de cărți care apar într-un singur an pe piața autohtonă de carte. Inevitabil, chiar dacă ești specializat sau îți propui să urmărești exclusiv un singur gen literar, ajungi să ratezi lectura unor volume substanțiale, mai ales dacă ele sunt scrise de autori excesiv de discreți ori publicați de edituri fără venituri consistente, vizibilitate clară și forță mediatică serioasă. Ce-i drept, știm cu toții oameni "de bine" – cultural vorbind, desigur – care se pricep de minune să vorbească (dacă este cazul, chiar cu prilejul unor lansări cu ștaif) ori să scrie (eventual, dacă li impune pentru varii beneficii, chiar articole întinse pe pagini întregi) despre cărți pe care în cel mai bun caz le-au frunzărit sau cântărit paratextual (printr-o strategie în trei pași simpli, considerată eficientă ori chiar infailibilă: mai întâi, examinând și lăudând gongoric calitatea editurii/ colecției editoriale, respectiv eforturile imense ale echipei de promovare a opului cu pricina; apoi, bineînțeles, susținând cu vehemență capitalul cultural al autorului acestuia; în sfârșit, însăilând o argumentație valorică fie strâns legată de aceste date inexpugnabile, fie meșteșugit raportată la semnificațiile sugerate de titlul cărții avute în vedere). Dar nu la această specie omnivoră – și vorace – de critici mă refer, bineînțeles, aici. Și nici la subspecia căreia i se permite efectiv orice; de exemplu, să scrie exclusiv despre cărțile prietenilor sau colegilor de grup editorial/ gașcă publicistică. Ori să stâlcească, nonșalant, nume de autori și titluri de cărți, chipurile citite atent, dar expediate, "critic", în 2-3 fraze de circumstanță, numai pentru a conserva sau, după caz, întări niște relații considerate necesare. Încă mai cred, deși există suficiente probe contrarii, că superficialitatea unor diagnostice puse în viteză sau la comandă iese, până la urmă, la iveală, ba chiar ajunge să te muște de partea sensibilă, pe oricât de multe pernuțe de puf (profesional, editorial, publicistic etc.) ți-ai fi așezat-o estimp.

În al doilea rând (subsecvent primului), oricâte active editoriale ai deține, ca susținător fervent al literaturii române, tot trebuie să îți recunoști pasivul exigibil (sic!). Altfel spus: oricâte pachete cu cărți sau e-bookuri ai primi de la editurile care își permit să se promoveze ori să îți plătească serviciile și așa, tot îți rămân o serie întreagă de datorii la capitolul achiziție & lectură. Ca să nu mai vorbesc despre faptul că tinzi să îți procuri, din fonduri proprii, din ce în ce mai puține volume apărute la edituri care, dom’le, nu te respectă deloc, din moment ce nu îți trimit nici măcar un volumaș, acolo....(citat aproape fidel din discursul înțepat al unui cunoscut cultural, bine înfipt pe plan publicistic, care se plângea într-o pauză de conferință națională că nu are acces chiar la toate editurile românești sau basarabene care contează cu adevărat). M-am întrebat adesea, firește retoric, câte cărți ajung să parcurgă cu adevărat sau măcar să deschidă cei care nu contenesc să se laude pe diferite rețele de socializare cu teancurile consistente primite de la edituri mamut, dornice să se asigure de un plus de vizibilitate critică, sau de la edituri mai mici, dar ambițioase, dornice să obțină, astfel, măcar un credit publicistic oarecare. Pentru că am intuit dintotdeauna (și de ceva ani știu sigur) că cei care ajung în această zonă de fals confort cultural trebuie să plătească, într-un fel sau altul, pentru o atare generozitate editorială. În fond, fortuna (culturala) caeca non est...

În al treilea rând, indiferent cât de bine informat și intenționat este propunătorul unei asemenea delimitări valorice, clasamentul pe care, volens nolens, îl susține într-un astfel de moment ajunge, fatalmente, să provoace nemulțumiri, să producă suferințe ori, destul de frecvent, să stârnească fie invidii insalubre, fie tensiuni auctoriale de diferite tipuri – inclusiv unele toxice de-a dreptul, mai ales dacă cei care se apostrofează astfel ajung să renunțe la un gen de scriitură care li se potrivește foarte bine ori să abandoneze cu totul actul împricinat. Am auzit de mai multe ori poeți, prozatori și chiar critici foarte buni, publicați însă la edituri nișate sau total dezinteresate de soarta propriei oferte culturale, enunțând, cu un năduf altminterea justificat, fraze de genul: Păi, eu de ce să mai scriu?! Sau: Oricum nu interesează pe nimeni ce fac eu! Nu mai bine mă las de tot de scris?! etc. Asta în timp ce congeneri mai puțin valoroși, dar sprijiniți intens(iv), chiar agresiv de anumite edituri foarte puternice, tronau, bine-mersi, în vârful ierarhiilor realizate de majoritatea publicațiilor și a site-urilor de promovare cu un cuvânt greu de spus pe piața literară românească. La polul a(l)titudinal opus, ca tot omul care scrie de câteva decenii despre cărți ale autorilor în viață (și eventual de reputație...), am gustat, iarăși să o spun cinstit, și amărăciuni de un cu totul alt ordin: de la răbufniri de mitocănie sau grosolănie incredibilă venite din partea unor scriitori foarte bine cotați (supărați, vezi, Doamne, fie pentru că le-am ignorat capodoperele, fie pentru că le-am semnalat, impardonabil, în reviste care nu contează, domnișorico!) până la supărări îndelungate și chiar răciri definitive ale relațiilor cu amici sau chiar prieteni buni (nemulțumiți, vezi bine, de o anumită formulare ori de numărul de semne alocate în cutare sau cutare cronică). De reacțiile determinate de puținele ocazii în care mi-am călcat pe inimă și am propus, totuși, liste scurte sau enumerări de titluri valoroase apărute într-o anumită perioadă, nici nu vreau să-mi mai aduc aminte!

Inclusiv din motivele expuse, lacunar, până aici, aș propune cel mult – și doar pe jumătate ludic – o serie de jocuri ierarhice alternative, la care să participe, atenție!, nu numai cronicarii de întâmpinare ori criticii cărora li se asigură, automat, o vizibilitate imensă prin/ în presa culturală mainstream. Ci și, de pildă, gimnaziștii, liceenii și studenții care investesc enorm în lecturi de cele mai diverse tipuri. Sau, pur și simplu, diverse categorii de pasionați ai anumitor genuri (nu neapărat de consum), de la casnice la corporatiști ori polițiști și de la chefi la medici sau juriști. Ce-ați spune, bunăoară, de bilanțul refuzaților? Dar de clasamentul marilor incomozi? Ori de retrospectiva etern ignoraților? Sau, în fine, de ierarhia (prea)discreților?