Meditând asupra unuia sau unora dintre elementele care ar putea să țină laolaltă sau să despartă (tematic, metodic, compozițional, ideațional etc.) două dintre lecturile din sfera genului scurt, mi s-a părut provocatoare comparația a două short stories – "Lumină" din volumul "Fragil" al Simonei Goșu și "Poveste de Crăciun" din colecția de povestiri "Lampa cu căciulă" semnată de Florin Lăzărescu – în oglinzile somatice ale unui concept problematizat la noi de Emil Cioran și anume, ratarea. De ce să vorbești despre ratare, gustând aceste felii de viață? Pentru că, dincolo de firul narativ al ambelor povestiri, dincolo de tot ceea ce presupune dimensiunea deictică a acestora, există un fior care le străbate, a cărui prezență, aparent inofensivă, devine din ce în ce mai apăsătoare pe parcursul lecturii. Citindu-le în paralel, am simțit cum, printr-un furtișag subit al timpului, atmosfera aproape diafană din incipituri iese din contur până la final.

În eseul de față, noțiunea de ratare (subiect despre care vorbește și Angelo Mitchievici în recenta sa lucrare, "Farmecul vieților distruse. Câteva reflecții despre ratare) este preluată în înțelesul pe care Cioran i-l dă în "Lacrimi și sfinți", acolo unde afirmă că ea este "un paroxism al lucidității", lumea devenind "transparentă ochiului implacabil al ratatului." Interesantă (și de interes pentru demersul de față) este apropierea distanțată pe care eseistul o face între copilărie și ratare, considerând că prima dintre acestea ar fi putut salva (prin eternizarea sa) omenirea de la ratare. Pe baza câtorva reflecții vizavi de tabloul lui Reynolds, "Vârsta inocenței", Cioran scindează o lume în două: lumea copiilor și lumea ce se află dincolo de ea, cea a rataților. Prin ce se deosebesc acestea? Prima este Athanorul inocenței, al candorii, topind insațiabilul vieții și transformându-l în Mirajul acesteia (așa cum face și Brumaru), în timp ce, în a doua lume dispare cu totul sentimentul că ordinea lucrurilor nu are neapărat nevoie de o explicație fenomenologică, devenind prin excelență maniheistă.

Pornind de la aceste premise, am identificat două posibile căi de acces către lumile propuse de Simona Goșu și Florin Lăzărescu în povestirile menționate anterior. Să fie personajele copii aflați încă la vârsta inocenței sau sunt pe punctul de a trece dincolo, în lumea ratării, adică a lucidității dureroase și abrupte? Din teama de a oferi un răspuns aprioric pripit, să vedem, totuși, care sunt oamenii care populează aceste courts récits, iar, din această perspectivă, se observă o asemănare a universurilor create nu din viața de hârtie, ci din aceea adevărată: oameni simpli, mărunți chiar în sens kafkian sau flaubertian, copii, bătrâni sau persoane aflate la granița de vârstă – aceștia sunt cetățenii pe care îi vom găsi la fiecare pagină scrisă în "Fragil" sau "Lampa cu căciulă". Un mozaic de chipuri și atitudini dintre care, pe retina mea de cititor (miop) au rămas Alina și Mica din "Lumină" și băiețelul din "Poveste de Crăciun", pentru că în ei și-au declarat război două experiențe ontologice: inocența și ratarea (cioraniană).

Alina, fetița din povestea Simonei Goșu, apare în permanență alături de străbunica sa, Mica, iar contrastul pe care imaginea celor două îl provoacă prin sugestia vârstei are, paradoxal, o cheie comună: maternitatea absentă. Atât Alina, cât și Mica, au fost crescute de bunicile lor, fapt care trimite la o tristă realitate: nepoata și străbunica fac parte, ereditar și afectiv, din aceeași matrioșcă defectă care nu se multiplică, ci se restrânge în sine. În fapt, de la începutul textului și până la finalul acestuia, relația dintre cele două are ceva ritualic, sanctificat tocmai din perspectiva moștenirii lăsate de sentimentul unei lipse, a unui manque unificator: "Doar tu dai pă la mine, Ancuțo, doar cu tine mai vorbesc." Permanenta confuzie a numelui care o enervează pe Alina pare a fi încă o dâră lăsată în memoria bătrânei în timpul traversării dintr-o poală într-alta a Timpului-Mamă.

Secvențele care, din punctul meu de vedere, concentrează esența "Luminii" într-un borcan în care se pregătește malițios confruntarea fetiței cu realitatea morții, sunt cele în care străbunica intră în jocul fetiței cu păpușa, respectiv în care Mica o învață pe Alina cum să aprindă o lumânare cu chibritul. Aparent lipsite de orice miză simbolică/hermeneutică, aceste două tranziții ritualice stârnesc nu doar emoția cititorului, ci și senzația că protagonistele se inițiază reciproc: în moarte și viață. Acele câteva rânduri din text în care străbunica îi arată fetiței cum să îngrijească bebelușul, cum să-l hrănească, devin impresionante, deoarece acolo are loc un contact funciar frapant: sunt puși, corp lângă corp, un preom și un postom: "Bătrâna a potrivit-o pe braț. Și-a mijit ochii, aplecată, și a îndreptat biberonul spre fața păpușii. Mâna îi tremura." Dorind să se asigure că are cine să-i aprindă o lumânare când va muri, Mica o învață pe nepoata sa cum să aprindă o lumânare cu chibritul, iar răspunsul Alinei o așază pe aceasta pe linia gândirii inocente, a copilului care nu presimte tragedia morții: "Lumină? a întrebat fetița și s-a oprit lângă noptieră. Nu e mai simplu cu asta? a spus, jucându-se cu întrerupătorul veiozei." Însă, spre finalul textului, vom vedea că atitudinea lilială a Alinei se va transforma într-una aproape cinică, însă practicată involuntar, deoarece, după cum vom vedea în paragrafele ulterioare, Alina din finele povestirii imită comportamentul adulților pe care îi are în preajmă.

Dacă lumina poate veni nu doar de la lumânarea cu încărcătură simbolică, ci și de la veioza cea-de-toate-zilele, înseamnă că și mâna tatălui are același farmec în ochii copilului ca prezența propriu-zisă a lui Moș Crăciun, așa cum se întâmplă în "Poveste de Crăciun". Plină de ochii fermecați ai copilului, povestirea lui Florin Lăzărescu are ceva în comun cu textul Simonei Goșu și anume, accentul care cade asupra modului în care copilul percepe anumite evenimente din viață. Atât în cazul Alinei, cât și în ceea ce îl privește pe băiețel, percepția originară este alterată în final de intervenția diferită a adulților în viața lor. Asemenea Alinei, personajul lui Florin Lăzărescu este caracterizat la început de privirea magică a vârstei care ar fi putut salva umanitatea de la ratare: "O piatră să-mi fi adus Moș Crăciun și mă făcea fericit. Conta gestul." Însă, ceva apare în cursul firesc al receptării celor doi copii. Brutalitatea realității nu ezită să dezvrăjească universul infantil și, prin tușele fine ale autorilor, copiii sunt puși în legătură directă cu moartea și aflarea adevărului mercantil. Câtă dreptate avea Cioran, considerând adolescenții și adulții niște nesuferiți care strică lumea cu luciditatea lor, cu dorința lor de a vedea transparența lucrurilor!

În povestea lui Lăzărescu însă, se mai petrece ceva absolut fascinant și din perspectiva construcției naratologice. Rotirea dinspre copil spre ratat se face prin ochiul naratorului care nu este același cu băiatul inofensiv cu ochi magici din povestire, ci băiatul devenit adultul care, cu luciditatea sa agasantă, îi pune prematur copilului ochelarii maturității. Urmând să-l întâlnească fizic pe Moș Crăciun, băiețelul-copil este dornic să-l vadă pe acesta, în timp ce adultul ratează bucuria acestei vederi și se poziționează de partea celeilalte lumi: "În realitate, dacă aș fi avut prezența de spirit de a o urma pe mama, care se dusese într-o cameră alăturată, prin gaura cheii aș fi văzut următoarea scenă. O femeie de vreo sută cincizeci de kile, numai în chiloți, fără sutien, dârdâind de frig (în camera "cealaltă" nu făceam niciodată focul), căreia mama îi fixează, cu elastic, o barbă uriașă, făcută dintr-un caier de lână [...] La piciorul stâng, Moș Crăciun avea două degete încălecate, exact ca Nana Lența."

Calitatea de bun povestitor a lui Florin Lăzărescu se vede și din inserarea abilă a umorului în mijlocul episoadelor tensionante, atunci când este pe cale să se arate o altă față a lucrurilor obișnuite. Pare-se, Moș Crăciun are un vocabular extrem de prozaic, obraznic aproape în fața copiilor care-l așteaptă: "Ce te râzi, măi, nesimțitule! Așa te-a crescut mă-ta?!" Puritatea sentimentelor, genuinitatea așteptării și primirii darurilor de la Moșu’ de la începutul povestirii este înlocuită, treptat, cu atmosfera pâcloasă, țesută spre finalul tranșant al textului. Luciditatea dureroasă a naratorului s-a transferat în planul copilului care, din păcate, este nevoit să le dea dreptate prietenilor ce nu au crezut niciodată în magia adusă de Moș Crăciun.

Dacă sfârșitul textului lui Florin Lăzărescu aduce cu sine conștientizarea poate prea timpurie a faptului că Moș Crăciun nu există, finalul "Luminii" Simonei Goșu o pune pe Alina față în față cu experiența traumatizantă a morții. Copila aude și preia automat, din dialogul bunicilor săi, cuvinte precum "frică", "somnul cel mare", pe care aceștia i le atribuiau Micăi. În momentul în care bătrâna își simte moartea, acuzând o arsură în piept și rugând-o pe Alina să îi aprindă lumânarea, așa cum o învățase, strănepoata pare să ia totul în joacă, tratând-o pe Mica asemenea păpușii de jucărie: "Am pus eu cheia la loc, Mica, să nu se mai supere mamaie, dar tu ești rea. Are dreptate mamaie, plângi întruna." Fetița devine cinică nu din proprie inerție, căci ea, așa cum apare în incipit, e la vârsta la care "alăptează" păpușa și îi "cresc" în burtă bebelușii pe care îi va naște când va fi mare, ci din pricina influenței celor care fac parte, așa cum spune Cioran, din lumea celor care și-au pierdut inocența. În final, Alina mimează un tip de comportament care nu îi este propriu și din pricina căruia se îndepărtează periculos de granița singurului paradis pierdut, însă, nici măcar acum, ea nu devine conștientă că Mica a murit, adică nu ia parte la scenariul răului, crezând că străbunica doar se preface că doarme, în timp ce ea îi cântă: "Am o fetiță mică, așa și așa, și lu’ Mica i-e frică, așa și așa." De cealaltă parte, băiatul din textul lui Florin Lăzărescu, deși dezamăgit, devine conștient de adevărul dur al realității, nu are impresia că așa-zisul Moș se preface că este altcineva, metabolizând diferit evenimentul față de Alina, rămasă încă în lumea în care moartea este echivalentul unui "somn mare" și adânc. Personajul din "Poveste de Crăciun" nu își însușește comportamentul adulților din preajma sa, însă trecerea de pe un tărâm pe altul se face tot prin intermediul unui agent din vasta lume a rataților. Iată cum, cele câteva pagini ale acestei short story au puterea de a răsturna paradigma unui personaj adânc sedimentat în memoria colectivă a omenirii, așa cum este Moș Crăciun.

Revenind ciclic la problematica ratării expuse la începutul acestui eseu, ne punem întrebarea dacă vreunul dintre copiii celor două povestiri este pe punctul de a părăsi lumea inocenței și de a pătrunde în cea a lucidității paroxistice, adică a ratării. După cum am văzut, ambii protagoniști se află, la finalul textelor, în contact cu realități care nu făceau parte din câmpul lor perceptiv, însă există o diferență subtilă. Alina rămâne, chiar și în momentul tragic al morții Micăi, în interiorul copilăriei, nesesizând transferul ontologic produs chiar sub ochii săi, fiind absolut convinsă că bătrâna se poartă capricios, asemenea păpușii de jucărie, după cum am mai spus. Faptul că, în ultimele clipe de viață ale femeii, strănepoata intră într-un joc sadic al tergiversării fatale, este consecința imitării codului lingvistic și comportamental al adulților. De cealaltă parte, băiețelul din Poveste de Crăciun, deși la început este cât se poate de înrădăcinat în universul candorii, al bucuriei simple, al sufletului nepervertit, este confruntat, din păcate, cu un Moș Crăciun cu vocabular scabros, grobian, care devine un soi de Charon al unei inițieri premature. Vraja se rupe, se frânge o lume din durerea căreia ia naștere o alta – a ratării – marcând trecerea de la o etapă de vârstă la alta și la un mod de a trăi rațional: "Și, pe bună dreptate, de atunci, Moș Crăciun nu a mai venit niciodată."

Din această perspectivă, băiețelul lui Florin Lăzărescu pare mai aproape de ceea ce Cioran înțelegea prin ratare, deoarece el se află în proximitatea crudă a graniței care face legătura cu cea de-a doua vârstă, în timp ce Alina rămâne (încă) de partea securizantă a baricadei, devenind o exponentă a tabloului lui Reynolds.