Când a văzut că-și ia telefonul de pe noptieră, a dat ochii peste cap. O reacție inutilă, desigur, fiindcă el face asta zilnic. Și tot zilnic, gestul o cam răvășește. Mai bine ar ține ochii strânși, ca să nu-i mai urmărească degetele, degetele lui frumoase, chiar așa grăsune cum sunt, să nu le mai urmărească cum se întind și apucă telefonul. E ceva infam în gestul ăsta. INFAM.

Și ea are un telefon, dar nu-l va folosi niciodată împotriva relației lor, așa cum face el, se gândește și extrage din cuier haina lungă și neagră de fâș, cu gluga ei mare. Cât de mult îi place gluga asta, cât de protejată se simte când și-o lasă peste frunte și aproape nu mai vede nimic în jur, nimic din urâțenia orașului ăsta cutreierat de nebuni și de aroganți, de interlopi și de protestatari, de parcă ar fi un bâlci cu program non-stop.

Se duce pe balcon și aruncă o privire prin fereastra aburită. Atât de gri orașul ăstuia, ca nins cu funingine. De la poluare o fi având cerul culoarea asta? Of, iar a dat pe minim caloriferul? Alt motiv ca să se aburească geamurile nu există.

Învârte robinetul caloriferului spre dreapta, întotdeauna spre dreapta.

S-a răsucit. Ea, nu robinetul. Aproape că s-a smucit. El i-a trecut prin spate. Mereu ca un fugar. Cum, abia acum își bea cafeaua? Iarăși va transpira leoarcă așteptându-l. Trage de fermoar, își despletește fularul de lână, își trece degetele prin păr. Să-i dea de înțeles că o irită sau nu?

Ea lasă acum ușa frigiderului să se închidă lent, dar el îi dă un brânci ușii cu cotul, fiindcă nu suportă duhoarea de sarmale reci care vine dinăuntru.

Ea rupe folia de aluminiu a unui iaurt și-și afundă încet lingurița în melasa albă. Ia loc lângă el, dar în capul mesei. Își țuguie buzele pe căușul linguriței, lăsând iaurtul să se dilueze în saliva produsă la contactul cu fermenții. Mai bine să guste un iaurt cât îl așteaptă decât să-i asculte tăcerea. Nu că n-ar fi crescut lângă un tată posac, nu că n-ar fi sortită mutălăilor, își repetă mantra, dar taică-său n-a tratat-o niciodată cu genul ăsta de tăcere neutră și niciodată n-a făcut-o să se simtă neiubită.

Îi cunoaște toate obișnuințele. Acum va sorbi cafeaua. Iată-l că soarbe cafeaua. Mereu lipăie primele două, trei guri, de frică să nu se opărească. Dacă nu l-ar iubi așa cum îl iubește, i-ar fi greu să nu se simtă dezgustată. Ticul ăsta. Ticul ăsta îi dă o grimasă de bătrân libidinos când scoate vârful limbii.

Acum își va verifica telefonul pentru a șaptea oară. Măcar de-ar cotrobăi prin e-mail-urile de la birou, dar n-are ea bafta asta, nu s-a legat la cap cu un workaholic. Ceea ce verifică el acum este ceea ce-l va face, odată intrați în metrou, să nu mai ridice ochii din ecran.

Este atât de concentrat. Cumva s-a încruntat? Nu-i poate dibui starea exactă, pentru că adesea pare lipsit de mimică, ca și cum n-ar avea piele și suflet, ci craniul învelit în multe straturi de hârtie.

Mai înghite, aproape în sec, încă o gură de iaurt. Scoate lingurița din gură. O ridică în raza privirii și-o întoarce de pe-o parte pe alta. Oglindă, oglinjoară. Dacă ar lovi în ecranul telefonului cu fundul linguriței, oare ar plesni ca un ou? Își pregătește avântul, încordându-și degetele, dar doar pentru a izbi cu lingurița în metalul robinetului. Clinc! Nici vorbă ca el să ciulească urechea.

Înmoaie buretele umed în spuma din detergentul de vase și curăță lingurița, după care o clătește.

A clătit-o.

Retinele i se concentrează acum pe ceafa lui. S-a lipit cu fesele de ușa frigiderului, chiar în spatele lui, și-i poate studia în voie ceafa. S-a îngrășat în ultima vreme Țuchi (cod de alint), se îngrașă tot mai mult. Uite ce răftulețe de grăsime are deasupra gulerului. Oare a uitat că frumusețea este atuul ei, nu al lui? Că ea poate deveni oricând amanta cuiva, că trebuie doar să pocnească din degete? Ea este cea cu trupul mlădios, nu el. El este doar cel ce se rotunjește. Cum își poate permite s-o trateze ca pe-o cantitate neglijabilă? E tâmpit, nu știe ce-ar putea pierde?

Își mușcă limba, gata, stop, frână, încetează.

Se așază la loc pe scaun și întinde mâna spre el, înaitând ușor cu podul palmei pe suprafața lucioasă a mușamalei.

*

La capătul gangului, țurțurii se topesc și picură de pe țevile de gaze. Ținându-l pe Țuchi de braț și culcușindu-se sub umărul lui, aruncă o ocheadă pe lângă un zid, unde se disting în zăpadă mușuroaie de găurele galbene, nelipsitele pete de urină. Toți bețivii de la cârciuma de lângă farmacie se ușurează aici, până și într-un staul e mai curat.

Când ies din gang, dau nas în nas cu câțiva muncitori care înalță pe-o utilitară o caroserie arsă. Hârbul încă mai fumegă și se clatină ca o suzetă (remarca ei).

Hai pe-aici, îi zice ea și, ieșind din culcușul umărului, îl trage pe Țuchi de braț într-o demonstrație de control și pragmatism. N-avem ce face, luăm metroul de la Gară.

O cotesc pe lângă supermarket. Pășesc amândoi cu grijă printre pagube. Geamurile magazinului au fost sparte. Sunt produse și cioburi împrăștiate pretutindeni; rafturi aruncate în stradă; câțiva câini hămesiți târăsc de cărnurile congelate care s-au vărsat dintr-o combină frigorifică. Și refugiul din stația de tramvai a fost distrus.

O fi intrat cu mașina în el? îl întreabă pe Țuchi, remarcând că scheletul este sfârtecat, un amalgam de fierătaie.

În fața Guvernului, același câmp de bătălie, numai că baricadele s-au îndesit. Și corturile cu hrană și cele de prim ajutor sunt mult mai multe decât în seara precedentă, semn că treaba devine din ce în ce mai serioasă. Personal, ea nu-i mai înghite pe manifestanți, atâtea săptămâni de haos. Haos, haos și iar haos. Nu-i suficient că nu se mai poate trăi cu nervii întregi în orașul ăsta din cauza aglomerației și-a nesimțirii, de ce-ar mai fi nevoie de o zarvă în plus? Cred că dacă dau foc la câteva cauciucuri și aruncă cu gheață în jandarmi vor schimba cu ceva, în profunzime, mediul politic, corupția pe care acest popor o are înscrisă în gene? Tot la ei, la ăia de sus, rămâne telecomanda, noi blocăm o lege mârșavă, iar ei, fiindcă au la îndemână Parlamentul, mai dau încă șapte pe la spatele nostru. Asta facem, căutăm să doborâm un balaur c-o sabie de lemn.

I-a adresat întrebările cu voce tare lui Țuchi, dar tocmai când ea a deschis gura și-a început să vorbească, o mașină de pompieri a trecut cu sirenele pornite și cel mai probabil Țuchi n-a auzit nimic din spusele ei. În timp ce privește în lungul Str. Buzești, expresia lui este impenetrabilă, la fel de oțeloasă ca turbinele de ventilație ale sediului de birouri pe lângă care trec acum. Dar ea s-a obișnuit atât de mult cu puseurile astea de nepăsare și cu faptul că uneori logodnicul ei este rupt de realitate, încât – încât problema poate că e la ea, în resemnarea ei, și nu la el; el este el însuși 24 de ore din 24.

Ce contrast izbitor: la câteva străzi distanță de epicentrul protestelor, spre Piața Matache, plutește o liniște aproape mormântală, în care scurgerile de zăpadă de pe acoperișuri, vărsându-se prin gurile burlanelor, măsoară parcă tăcerea unui oraș abandonat. Rar, câte-o mașină tulbură sunetul picăturilor. Ar vrea să discute cu el despre senzația asta stranie, despre această discrepanță între două locuri separate doar de câteva zeci de metri, numai că, iarăși, Țuchi nu este pe aceeași lungime de undă cu viitoarea lui mireasă. Țuchi a răspuns adineauri la telefon și vocea îi vibrează de bucurie. De-o bucurie frauduloasă, din punctul ei de vedere. Cine altcineva l-ar fi putut apela dacă nu sociopatul ăla de Ștefan-cel-părăsit-de-nevastă-fiindcă-trăiește-captiv-în-CS-GO? Dă ochii peste cap și văzând, firește, că Țuchi nu mai este atent la traseu (nici măcar un nenorocit de traseu nu vrea să trăiască împreună cu EA, să alcătuiască un NOI măcar în drum spre muncă), se împinge cu latul brațului în paltonul lui, dirijându-i corpul spre dreapta, spre trecerea de pietoni.

Omulețul roșu din semafor se stinge și se aprinde.

Țuchi încheie convorbirea telefonică abia când încep să huruie sub tălpile lor scările rulante de la metrou.

*

Până recent, Victoriei era coșmarul, pe acele peroane se înfunda tranzitul călătorilor. Dar de vreo jumătate de lună, de când cu defecțiunile de la nu știu ce magistrală, și Gara de Nord s-a contaminat de hărmălaie, mai ales că metrourile vin din zece în zece minute, un interval de-a dreptul abominabil.

Ori de câte ori vede masele gonind bezmetice pe scări ca să evite îmbulzeala, și-n ea se trezește aceeași adrenalină, însă încearcă totuși, spre deosebire de alții, să respecte spațiul de manevră al celuilalt, încearcă să-și mențină graba într-o linie dreaptă, ca să nu obstrucționeze în vreun fel fuga celorlalți; cu alte cuvinte, nu are un "comportament românesc" la metrou, nu bâjbâie egoistă în zigzag, ca mașinuțele alea care se tamponează în parcurile de distracții.

Pulpele se înfig în turnichete, sunetele barelor rotative se prăvălesc într-o cadență muzicală, într-o ordine perfectă a dezordinii, iar pentru ea, Miss Punctualitate, tot vacarmul ăsta înseamnă un cronometru necruțător. Pentru a treia oară în această zi, își rotește ochii peste cap în legătură cu Țuchi, acum dintr-un motiv tehnic: Țuchi a introdus cu partea greșită cartela de metrou în aparat și trebuie să repete procedura de acces, ceea ce înseamnă alte secunde prețioase pierdute.

Turnichetul s-a deblocat, Țuchi întinde mâna spre ea în timp ce cu cealaltă smulge cartela din aparat și-o introduce în buzunarul de la spate al pantalonilor. Ea duce trena pe un culoar liber de lângă perete, tractându-l pe Țuchi în coborâșul ei agil de pe-o treaptă pe alta.

Ajunsă jos, se oprește dezorientată, oamenii stau îngrămădiți de-a lungul întregului peron și puhoiul se tot adună. Preia din nou conducerea și-l trage încruntată pe Țuchi, croindu-și loc printre călătorii care sunt tot mai arțăgoși pe măsură ce secundele devin minute în afișajul de la capătul peroanelor.

Brusc, coada ochiului îi tresare. Un metrou intră în stație, dar nu apucă să se urce în el, pentru că vagoanele se umplu imediat de mulțimea din rândul întâi; lumea se îmbrâncește, ușile hidraulice abia se închid, sigilând încărcătura de trupuri ce-o duce cu gândul la trenurile din Mumbai, la indienii murdari care călătoresc claie peste grămadă pe acoperiș. Se întoarce spre Țuchi, îi caută privirea, și-ar dori să sticlească și-n ochii lui aceeași vâlvâtaie de indignare. Numai că Țuchi și-a activat deja preocuparea zilnică: a) auzul antifonat de căștile wireless – b) butonul PLAY – c) tutorial pe YouTube. Iarăși se holbează hipnotizat la demonstrațiile de virtuozitate ale unor obsedați de Assasins’s Creed. Pizda mă-sii, pentru că și el, și el e unul dintre ei, un sectant irecuperabil al jocului ăstuia blestemat. Citește-mi pe buze, iubire, SECTANT, asta ești, se răstește ea în minte, un urlet sălbatic, dezamăgire și sete de răzbunare, așa cum n-ar putea-o exprima vreodată prin viu grai.

În timp ce-și plimbă privirea când pe figura lui Țuchi – senină, imobilă (iarăși ticul: clipește doar cu un ochi când se concentrează) -, când pe ecranul telefonului, unde un războinic spartan, înconjurat de flăcări și praf, sare și înjunghie zeci de dușmani, simte că ceva i se freacă continuu de haină; poate un cot; sigur un cot. Uitătura-i iritată se ciocnește de statura unui malac cu barbișon, care se ceartă cu un alt bărbat, făcând schimb de înjurături. Și ca și cum harța celor doi n-ar fi suficientă, acum a intrat în acțiune și-o haită de cinci adolescenți: își dau palme peste ceafă, se trag de ghiozdane și, excitați de brutalitatea gestului, râd și mai tare, cu vocile lor instabile, puțin mai evoluați decât o maimuță fericită, își zice ea, întrebându-se dacă va fi vreodată pregătită să devină mamă.

Vibrează? Da, i-a vibrat telefonul, pune palma sub fundul poșetei și simte vibrațiile ritmice. Scoate telefonul: la naiba, apel de la job. Își compune instant o voce mieroasă, după ce răspunde, înfunându-și cu degetul arătător cealaltă ureche, ca să poată auzi mai bine în vacarmul din jur. O pată de roșeață îi înflorește încetișor pe frunte, deasupra uneia dintre sprâncene, o pată produsă de tonul autoritar care, plin de "respect" și "colegialitate", îi reproșează că întârzie și de pulsul galopant produs de afluxul de cortizol și neurotrofine, nimic altceva decât emanația de stres a unei vanității rănite, vanitatea de-a da explicații servile unei șefe impostoare. Când își îndepărtează telefonul de la ureche la sfârșitul conversației, poluarea fonică din jur parcă s-a acutizat în claritate și poate distinge unele voci cu limpezimea unui clinchet de trianglu (maică-sa a fost profesoară de muzică la gimnaziu) – cum ar fi cea a unei tinere cu vocabular cam sărăcuț care nu poate descrie unei prietene un sarafan sexy văzut pe-un site și pentru care este pregătită să spargă o sumă consistentă din salariu. Sau ronțăitul lacom din spate, de parcă se sparg între dinți așchii de lemn. Covrigi? Crochete? N-are cum să afle ce mestecă necunoscutul sau necunoscuta, fiindcă ea nu este genul care să se holbeze la oameni, dar tare și-ar dori să-i îndese o șosetă-n gură. Închide ochii și oftează ușor pe nări, scoate din ea oxigenul până când simte în canalul urechilor niște dopuri pulsatile, ca atunci când stai cu capul sub apă. Se pregătește să repete exercițiul, numai că buzele i se deschid într-un țipăt scurt. Malacul a izbit-o în plin cu spatele, prins într-un schimb de pumni cu adversarul de mai devreme. În jurul lor se declanșează imediat o busculadă: mai mulți bărbați au sărit ca să-i despartă. Ea caută să se tragă în lături ca să nu fie prinsă la mijloc, dar în timp ce face asta primește de niciunde izbitura unui alt corp.

Un alt țipăt: de data asta, de durere, căci călcâiul i-a alunecat pe marginea peronului și, vrând să atenueze căzătura, și-a dus instinctiv mâna dreaptă în spate, iar la contactul cu traversele a căzut cu fesele pe palmă, comprimând întreaga greutate corporală în regiunea carpiană și luxându-și astfel încheietura. Dacă n-ar fi folosit mâna ca să-și amortizeze căderea, cel mai probabil ar fi picat pe bazin. Sau și mai rău – pe noadă.

Stă acum într-o rână, cu mâna rănită ascunsă sub burtă, și lacrimile îi șiroiesc pe obraji. Îl strigă pe Țuchi și plânge de durere. Scremându-se, se întoarce pe celălalt cot și vede că Țuchi este nu deasupra ei, pe peron, ci undeva mai la stânga, ceea ce înseamnă că adineauri, când a vrut să se ferească de încleștarea celor doi bărbați, s-a tras de fapt la dreapta și nu în spatele lui Țuchi, cum îi sugerase instinctul. Îl strigă încă o dată pe Țuchi, dar Țuchi n-o aude, Țuchi este pierdut între difuzoare căștilor și măcelărește cu sabia inamici la o calitate grafică superioară.

Ridică, boule, ochii din telefon și ajută-mă, urlă printre vaiete, însă niciun rid nu se articulează pe fruntea mare și netedă a lui Țuchi. Este incredibil, pur și simplu de necrezut, ea stă aici, căzută între linii, și el e sus, la o șchioapă distanță, și efectiv nu observă ce se întâmplă; ar putea sfârși strivită sub roțile metroului, iar imbecilul ăsta nu va ști nimic. Totul i se derulează rapid în minte, în timp ce, sprijinindu-se în mâna neaccidentată, caută să se ridice, dar nu găsește forța necesară în mușchii abdominali (nu a fost niciodată prietena sportului) și pică în fund ca bebelușii. De ce nu mă ajutați? strigă din toți rărunchii către cei de sus, constatând șocată că încă nu i-a sărit nimeni în ajutor.

Încurcată de incomoda întrebare, o femeie își îndeamnă soțul: Du-te, mă, la ea.

Soțul mustăcește, zicându-i că s-ar putea electrocuta, că uite cum stau cablurile alea de lângă nituri.

— Păi, și ea de ce nu s-a electrocutat? îl chestionează soția.

Nu mai este nevoie de intervenția lașului, fiindcă trei bărbați au coborât acum și vin spre ea, pășind ezitant printre traverse, acompaniați sus de lentilele a zeci de telefoane care filmează bravada. Este atât de îngrozită de ceea ce se petrece, încât nu mai are energia să strige la Țuchi. Le zâmbește salvatorilor cu un amestec de recunoștință și leșin, după care ochii ei, negri de supărare, se întorc spre Țuchi și-l fixează într-un portret al definitivei dezamăgiri, încă neștiind că undeva în subconștientul ei a început un clocot de dispreț. Își întoarce din nou capul spre salvatori și spune "Da!" când este întrebată dacă s-a rănit la mâna pe care-o ține oloagă. Atunci, vor trebui s-o ridice ca pe-o targă, sugerează unul dintre ei și ceilalți doi îl aprobă din priviri. Ea urmărește ca prin vis cum, mânate de puterea exemplului, mai multe brațe din mulțime se dezmeticesc și se întind spre salvatori ca să-i ajute. Ca și cum ar scoate-o dintr-un râu. Să fii salvat e ca o beție, constată ea, inundată de endorfine. Niciodată nu s-a simțit mai vie ca-n aceste clipe. Se uită cum ies dintre subsuorii ei palmele unuia dintre eroi, strângându-i fâșul ca pe-un mâner; al doilea întinde brațele sub mijlocul ei, iar al treilea îi apucă picioarele. În momentul în care este perfect întinsă, abandonându-se la orizontală în grija salvatorilor, este traversată dintr-odată de o...

— Ce faceți?!

Salvatorii au zbughit-o speriați, cerându-și rușinați iertare, și, proptindu-se cu podul palmelor în marginea de fier, se cațără la loc pe peron, lăsând-o exact cum au găsit-o: culcată pe linie, nici măcar în picioare. Nu are rost să-i mai întrebe de ce au făcut asta, fiindcă motivul este în fața ei, în hăul tunelului, și vine cu viteză spre ea, vestindu-și furia mecanică printr-un punct luminos care crește progresiv. Pietrișul dintre traverse începe să tremure, iar mai multe șuvițe îi flutură la tâmple în curentul care își mărește forța concomitent cu apropierea morții. Se aud țipete îngrozite de sus, dar sunt imediat anulate de decibelii asurzitori ai alarmei. Cineva s-a gândit abia acum să declanșeze alarma de incendiu.

Timp în care ochii ei înlăcrimați așteaptă neclintiți ca farurile să izbucnească din întuneric, iar buzele, dezlipindu-se din crusta de salivă uscată, se străduiesc în van, bâlbâindu-se, să pronunțe Tatăl nostru.

*

Scârțâitul podelei, agitația de voci și mirosul înțepător și cald de oțel încins, care răzbate prin duhoarea de păcură și de canalizare din culcuș. Ea clipește în gol, trăgându-și nasul: contemplă irizațiile minuscule de lumină care se reflectă pe oțelul roților, în curbura inferioară, prin fanta subțire dintre marginea peronului și pragul vagonului. În răstimpuri, luminiscențele semicirculare sunt întrerupte de umbrele de deasupra.

Stă ghemuită cu palmele vârâte între picioare și cu tâmpla lipită de-o sticlă de plastic strivită. Probabil că dacă s-a mișca, ar răsuna și alte deșeuri sub ea, poleieli, hârtii. Abia acum realizează că nu mai are poșeta. O fi făcută ferfeniță sub metrou? Cardurile, buletinul, telefonul.

— Ești bine? o aduce în simțiri o voce masculină, ușor răgușită - sau poate că doar spațiul strâmt îi induce această acustică.

Vocea provine de dincolo de creștelul ei, însă extrem de aproape – mai precis, îi vorbește în creștet; înseamnă că bărbatul stă întins pe burtă. Ea își mută privirea de pe roți pe plăcuța informativă prinsă pe laterala boghiului: MOTOR TRACȚIUNE/ TRACTION MOTOR; MODEL NR. / MODEL NO. MC – 6515 – B; PUTERE/ POWER 145kW.

— Hei, ești bine, insită vocea, iar ea îi confirmă printr-un "Da" gâlgâit, din cauza salivei adunate în falcă, după care înghite în sec și repetă: "Da..."

— Poate ai o contuzie, îi spune bărbatul.

— Zi-mi dacă sunt vie.

— Normal că ești vie, cum să mori? Te-am salvat.

— Unde suntem?

— Sub margine, sub marginea peronului vreau să zic, într-un fel de refugiu, habar n-acum îi spune. Vezi cât de minunat e să trăiești? Și asta datorită proiectanților Metrorex.

Un soi de chicotit amar în părul ei, urmat de un oftat.

— Mă numesc Florin.

Ea nu-i spune cum o cheamă. Urechea i se umple de-un foșnet insistent.

— Cât o să stăm aici? îl întreabă. Vreau să ies.

Bărbatul nu-i răspunde.

— Ce faci acolo?

În raza privirii, în zbenguiala micilor raze, îi apare o folie despăturită cu un act în ea.

— Se pare că unchiul meu zgârcit și fără copii ținea la mine mai mult decât credeam. În dimineața asta am aflat că mi-a lăsat toată averea, îi spune bărbatul. Nu-i ironic? Două întâmplări incredibile într-o singură zi.

Ea tușește, apoi se pomenește că o ia gura pe dinainte:

— Felicitări. Eu sunt logodită c-un pămpălău care umblă mereu în pantaloni de stofă și are o gălușcă de pixeli în loc de inimă.

Tâmpla i-a tresărit: boghiul a intrat în marșarier și roțile se pun lent în mișcare, dar râsul colorat al bărbatului, amuzat de replica ei, răzbate prin scrâșnetele metalului, un râs atât de copios și de impetuos, încât și ea, așa epuizată cum este de întreaga pățanie, se trezește pufnind într-un hohot, însă pe care i-l curmă imediat un sunet de durere. Un junghi sfredelitor i s-a trezit la încheietu ---- încheietu ---- încheietu ----

*

Și astfel maică-sa îl cunoscuse pe taică-său.

Daria opri episodul biografic și dezactivă implantul. Mai rămase o vreme cu mâinile pe volan și cu privirea goală, așteptând ivirea unei fisuri în hotărârea pe care-o luase. Nu, n-avea de gând să dea înapoi.

Se aplecă și deschise torpedoul, de unde scoase o cutie mică de carton sigilată. Aruncă încă o privire vrafului de probe îndesate în torpedou, pe care i le livrase zilele trecute detectivul. Dovezile video, pozele, documentele de cazare. Și adresa de aici, indiciul final.

Afară se însera, o pală de roșu-neon stingea ziua deasupra Mării Adriatice, iar greierii din Dürres își porniseră concertul în jungla de pini ce domina malurile abrupte sub care se întindeau fâșiile de plajă.

Ușa electrică a mașinii de teren glisă în sus, făcând senzorii din podea să lumineze într-un albastru vaporos. Sandala atinse pământul crăpat, colbul uliței i se strecură imediat printre degete.

Se duse în spatele mașinii și extrase din portbagaj o pușcă de vânătoare, după care se întoarse și luă cutia de pe scaunul șoferului. O desigilă.

Ulița se subția într-o cărăruie care urca pe-o costișă și se afunda într-o pădure rară. Daria porni în direcția aia.

Întunecarea se strecura printre ramuri, diluând priveliștea marină. În timp ce mergea, desfăcu pușca și introduse pe țeavă două cartușe, cântărindu-le mai întâi în căușul palmei, iar pe celelalte din cutie le introduse în borseta care îi atârna pe șold și trase fermoarul. Se auzi apoi declicul percutorului când închise pușca. Ca să nu lase indicii, strivi în pumn cutia de carton și îndesă șomoiogul în buzunarul de pe cracul pantalonilor safari pe care-i îmbrăcase pentru "ocazia specială".

"Inspirat Tudor, își zise, mă înșală într-o văgăună. Un consumator de lux alege tocmai Albania, o țărișoară amărâtă, ca să-și consume noul amor. Deruta perfectă."

În noaptea de dinaintea plecării lui în "călătoria de afaceri" făcuseră dragoste și râseră la un film cu Chaplin pe TNN-3. Adică: păreau în regulă, el îi spusese cât de mult o iubește. Adică: șarlatania conjugală funcționa optim. Luase oare în acea noapte decizia de a-l ucide?

Creierul ei trimise acum un impuls neuronal: implantul activă funcția de mapare și întregul decor își pierdu materialitatea în retina ei, reducându-se la o expunere geometrică de linii albe pe fundal negru. Reprezentarea formelor naturii era ca pe-o foaie matematică. Copacii își păstraseră silueta naturală, doar că se goliseră de materie, materia fiind înlocuită de-o transparență transpusă în pătrățele. Laturile cărării arătau ca trasate cu creta pe tablă. Aplicația de geolocalizare avea chiar și-o funcție care-i permitea să vadă sub pământ, ce-i drept, doar la mică adâncime, însă era utilă tocmai în astfel de conjuncturi, ca să aibă atenția trează la anumite pericole subterane – cuibul unui șarpe, ascunzișul unei vulpi cu pui etc.

Nu merse mult și locația căutată se ivi pe harta neuronală. Mări pasul, încordându-și mâinile pe armă. Dezactivă maparea, apăsând pe microinductorul tactil inserat după lobul urechii. Voia să vadă cum arăta cuibușorul lor de nebunii. Cărarea se oprea la o poartă, care avea montată pe una dintre coloanele de imitație romanică ale ancadramentului o cameră de supraveghere. Observând acest detaliu, Daria se ascunse în tufișuri. Se gândea cum să procedeze. Ochii ei măsurară gardul de beton: părea prea înalt ca să-l poată sări. Cumpăni o vreme, uitându-se la vila cu două etaje care se înălța sub întunecimea cerului. Se întreba dacă proprietatea era păzită. Își activă din nou implantul ca să verifice, acționând de data asta și senzorul termodinamic. Însă implantul scana numai la distanțe mici; până la urmă, era doar un program pentru stocarea și gestionarea arhivistică a amintirilor, nu o inserție bionică de uz militar; chiar dacă dispunea de niște funcții minimale de geolocalizare și realitate augmentată, acelea erau doar de agrement.

Nu depistă nicio mișcare. Așa că zise să-și încerce norocul. Ieși dintre tufe, se duse direct la poartă și apăsă pe mâner. Spre uimirea ei, poarta se deschise fără să declanșeze vreo alarmă. Era o poartă de modă veche, aproape o fosilă de bricolaj pentru noile vremuri.

Drumeagul spre vilă, placat cu un șir de trepte.

Cu fiecare treaptă pe care Daria o urca acum, auzind bâzâitul țânțarilor prin noianurile de garduri vii și prin pergolele opulente de trandafiri japonezi ce îmbălsămau aerul secetos al curții, își simțea picioarele moleșindu-i-se, genunchii spongioși, iar ulucul de sub țeava puștii era parcă tot mai greu.

Treptele se terminară pe un prundiș, de unde se zărea splendida priveliște a Adriaticii și, la mare depărtare, luminițele de pe malul Italiei – Bari, Polignano a Mare. De aici, de pe ultima treaptă, se bifurcau două alei care înconjurau vila.

Era acel moment de tranziție maximă a amurgului și lumina tot mai apăsătoare, ca un văzduh din tuș luminos, parcă estompa totul într-o cacofonie a umbrelor. Dar auzul nu-i putea fi păcălit: la timpane îi ajunseseră dinspre stânga sunetele unei ape în care cineva părea a se scălda.

Câteva lampadare pitice iradiau în diverse puncte de jur împrejurul piscinei. Îndrăgostiții se distrau ca și când aici se derula adevărata căsnicie, iar ea trăise ultimii ani în simulacrul unui algoritm digital, nimic mai mult decât un demo.

Șolduri late. O siluetă voluptoasă spre plinuță, cu părul prins în coc, îmbrăcată într-un body cu decolteu în V până spre buric, făcu o săritură cu genunchii la piept în piscină.

— Asta-i tot? o tachină silueta bărbatului. Uite aici o "bombă" adevărată.

Bărbatul își luă voltă.

Spărgând apa, arteziana săriturii lui zbură ca un gheizer.

De sub cuta degetului, un strop de sudoare se scurse pe trăgaci. Daria se descălțase de sandale, ca să nu fojgăie prundișul.

Ținându-i în cătarea puștii, venea silențioasă spre ei, pășind pe vârfuri pe pietrișul ascuțit, și parcă simțea crescându-i sub călcâie tocurile pe care le purtase la prima lor întâlnire, când nu exista viitor, când holograma lui Frank Sinatra cânta cu întreruperi în restaurantul acelui hotel din Isla de La Roqueta: I lost you, I lost you to the summer wind.