am învățat să fiu mai îngăduitor cu celelalte, fostele versiuni ale mele. acu' un an-doi am început să-mi aliniez toate aceste clone ale mele care mi-au împânzit & bântuit biografia & să le execut fără milă. să le anihilez, să le extirp cu bune & rele. că eram X & Y. găsesc azi scuze? scuze aveam și atunci. e mai ușor să execuți foste versiuni ale tale & să le pui în cârcă toată mizeria în care te afli acum, decât să faci un upgrade versiunii tale actuale, s-o iei din loc & să înoți cu viteză prin canale, până găsești o ieșire

am ajuns azi în londra, în ghettoul zeilor, în ragnarok-ul gunoaielor, în paradisul șobolanilor, în apocalipsa tomberoanelor, în infernul cerșetorilor – în orașul ăsta care, în numai câteva decenii, a pierdut tot ce era vreodată

m-am săturat să mă plâng. de alții. de mine. de alții. de mine. am făcut-o destul de douăzeci de ani încoace, de când am descoperit hârtia & pixul. în toate zecile alea de caiete mâzgălite, scrijelite, profanate de mine – zecile alea de caiete & carnețele, cărora le-am dat foc ori le-am rupt & aruncat prin pădure anul trecut – tot mormanul ăla de litere, cerneală & patetisme intelectuale care, mai ales acum, că nu mai e, are pentru mine valențe medievale, arhaice, mitologice, oculte, demonice – pare un conglomerat din subsolurile alexandriei, ascuns de lume & cu lumea ascunsă de el, o hecatombă de semne & simboluri indescifrabile – care-i mai folositoare așa, pierdută, rătăcită, aruncată, dezintegrîndu-se încet în nămolurile memoriei

trecut o lună de transpirație, frică & disciplinare. e 4:45 dimineața & urmează al doilea antrenament din noaptea asta. nu mai am nici emoții umane, nici explozivitatea bețiilor – sunt doar o mașină care nu încetinește nici măcar când motorina s-a terminat. fiara e în adn-ul uman. lurking. lying in wait

îmi restabilesc un ritm, iar odată cu mine, și rotația planetei

["putem fi mândri de ce am făcut, dar și mai mândri ar trebui să fim de ceea ce nu am făcut. această mândrie, rămâne s-o inventăm" - cioran]