Mă exasperează moda asta conform căreia nu există cărți proaste. Din păcate, există și sunt multe. Sunt de părere că obsesia asta de a relativiza totul nu duce la nimic bun și mă gândesc mai ales la cei fără ghidare sau mentori. Ei sunt motivul pentru care am avut îndrăzneala să comentez la o oarecare postare cu privire la ce aș vrea să văd mai mult pe bookstagram, că aș aprecia ca recenziile să fie însoțite de o etichetă în plus (pe lângă genul cărții, vârstă recomandată și ce se mai poartă) – aceea de paraliteratură. Sigur, gospodinele mi-au sărit în cap la momentul respectiv, le-am explicat frumos că nu eu am inventat termenul, că nu trebuie să se atace, că nu e nimic jignitor în asta, că nu sunt criteriile lu’ mama pe care le-am preluat eu să le duc mai departe, ci că totul aparține unei discipline, săraca, o cheamă critică literară, nimic deosebit, dar totuși ceva.

Pentru că a confunda preferințele personale (care pot fi oricum și nu e problema nimănui) cu evaluarea artei după anumite standarde e o problemă. Apoi am înțeles, desigur, că am greșit, că n-am cum să cer unui cititor pasionat să se apuce să identifice grâul din neghină, pardon, paraliteratura de literatura de calitate, deci, să pună eticheta pentru ca cei fără ghidare despre care vorbeam mai devreme să facă o selecție, să se informeze mai bine cu privire la un bestseller, să aibă și alte repere. Am greșit, mea culpa, nu mai fac – de fapt, știam din start că propunerea mea este retorică și utopică totodată, de-a dreptul ilară, ce să mai, m-am făcut de râs, admit.

Cu toate astea, insist: nu putem relativiza totul după gusturile proprii. Nu putem considera că o carte slabă este foarte bună, doar pentru că ne-a plăcut nouă. În același timp, nu este deloc o problemă să citim cărți slabe. Fiecare citește ce vrea. Numai că este important să dăm Cezarului ce-i al Cezarului și lui Binder ce-i al ei. Chiar există cărți proaste, la fel cum există muzică proastă, desene sau fotografii proaste. Nu putem spune că nu există doar pentru că fiecare interpretează în felul lui sau doar pentru că e loc pentru toată lumea într-o breșă. Da, este loc, dar există și creații proaste, pur și simplu. Și pentru că am ajuns la loc, faimosul loc pe care îl are fiecare pe undeva, ei bine, da, nu cred că acele cărți proaste nu au un public, ba îl au și e perfect ok. Ce mi s-ar părea interesant ar fi ca publicul ăla să aleagă în cunoștință de cauză, să se fi informat înainte, să știe că există și alternative și dacă tot la cărți slabe rămâne, e ok, înseamnă că și-a găsit o cale.

Apoi, aș vrea să clarific o treabă pe care tot gospodinele mi-au ridicat-o la fileu când am făcut prostia să mă plâng pe bookstagram că nu se menționează că unele cărți "geniale și excelente" se încadrează în categoria literaturii kitsch. Nu toată literatura de consum e proastă. Există literatură de consum bună. Și Homer scria pentru toți grecii, deci aia a fost literatură de consum cândva. Și Shakespeare scria să distreze lumea. Sau să-i întristeze, mă rog, și la telenovele plângem, deci e ok să-ți scape un oftat și la Romeo și Julieta. Faptul că acum nu-i mai “consumăm" ca pe vremea lor e altă discuție. Dar am vrut să dau două exemple de scrieri care la vremea lor erau de consum, în speranța că unii, ăia care au musca pe căciulă de regulă, să nu se mai atace și să nu o mai considere o jignire. Literatura de consum e ok, coexistă liniștită cu suratele ei mai amărâte precum literatura înaltă sau hai, măcar cea de bună calitate. Și, repet, poate fi și bună.

Știam că scriind un astfel de articol o să atrag de partea mea foarte multe critici și valuri așa cum s-a întâmplat în momentul gospodinele, dar, mai ales, că nu am cum să scap cu el scris fără să închei cu a defini ce înseamnă bun și ce înseamnă prost din perspectiva, ce credeți, a cititoarei din pasiune, nicidecum cu vreo facultate în domeniu. Deci a se trata cu precauție cele ce urmează. O să fac și asta, dar nu înainte de a îmi salva puțin pielea de la jug, spunând că eu însămi am scris o carte slabă, o nonficțiune ușurică, care a avut în viața mea un rol pur instrumental – de antrenament – a trebuit să aflu cum e să publici, de ce oameni ai nevoie în jur, care-i mersul și cum stă treaba, iar asta nu după un efort considerabil, ci totul în numai câteva luni, cât să îmi las timp de proiectele cu adevărat importante, care bineînțeles că nu au întârziat să apară. Pentru un no name, pot spune că am avut satisfacții. Am primit reacții pozitive, iar dacă nu, constructive, s-a lăsat cu lansare, cu prietenii noi, cu un dram în plus de curaj pentru ce aveam în plan pe mai departe. Și are un anumit public, foarte nișat, ce-i drept, asta a fost intenția, dar mai nimic în rest. Apoi, am scris o carte care pendulează între ficțiunea literară și cea comercială. O numărătoare inversă îi zice, nu e chiar de consum, dar tot pendulează. Și, ce să vezi, e bună, dar nu pentru că zic eu (ba da 😊 ). Detaliem la definiție. Încă ceva și nu mai amân momentul definițiilor: a urmat o carte (De la zero) din punctul meu de vedere și mai de consum decât cea de-a doua. O spun eu, pentru că ghici ce, autorii decid cu bună știință ce scriu. Și Suge-o Ramona! știe, pe cuvânt de onoare. Știm foarte bine ce facem și de ce. Numai cine se atacă înseamnă că nu știe prea bine ce face, drept care probabil că o face și prost. Oh, un ultim lucru și trec la definiții. Am în lucru un roman mai complex, mai robust decât ce am scris până acum, nu tocmai comercial, de o bună calitate literară (aș îndrăzni să adaug). Dar asta, iarăși, nu ar trebui să însemne nimic, ci că pur și simplu există tot felul de cărți și că amăgirile din spatele preferințelor și relativizării nu duc la nimic bun. Și că ar trebui să acceptăm că există prost, comercial și prost, comercial și bun, bun și foarte bun, pentru că altfel ne pierdem busola de tot în lumea asta (mă adresez cititorilor pasionați, altminteri o să ziceți că țara arde și mie-mi pasă de busole literare).

Iar acum, definițiile mele – repet, nu sunt critic literar, cel mai bine ar fi să verificați informația înainte. Carte bună – înseamnă ceva în plus pe lângă poveste, mai are un strat (sau mai multe), dar obligatoriu să fie minim unul pe lângă firul narativ evident. Fie că asta se întâmplă prin trimiteri istorice, artistice, psihologice (favoritele mele atât în scris, cât și în lecturi), mistice, sociale, filosofice sau de alte feluri – cele enumerate de mine atârnând din start de cartea respectivă mai greu sau mai puțin greu în termeni de “dificultate" a lecturii. Sau, dimpotrivă, dacă ajunge să fie citită exact de persoana care are backgroundul necesar, poate fi o carte foarte simplă – dar nu ușoară, ci doar simplu de descifrat prin prisma culturii cititorului. Deci pe scurt, carte bună – straturi. La cartea bună povestea aproape că devine irelevantă câtă vreme în afara ei, în lucrurile nescrise în carte, tu, ca cititor, ai găsit un sens, un aha, un exact!, un chiar că!, un nu cred!, un așa ceva! – atenție, toate astea din ceea ce în carte nu e scris, că aha-uri și nu cred-uri găsim la orice pas în paginile unei cărți slabe de consum, dar alea direct cu privire la ce stă scris acolo. Și ajung la carte proastă – simplu de tot, n-are straturi. Nici unul. Are acțiunea ei (sau poate să nu aibă nici măcar acțiune) – de regulă incoerentă (fără corespondent istoric, psihologic, filosofic, geografic sau de alte soiuri, adică se întâmplă lucruri și atât, fără atenție la epocă, locuri, moment social, background psihologic al personajelor și așa mai departe), nu aduce evoluție personajelor, lecții, legături între punctul A și punctul B, e doar o înșiruire de acțiuni și oameni fără pic de poantă sau profunzime, dar care te face să te simți bine, nu presupune efort. Și e plină de aha-uri și de nu cred-uri pe bază de ce citești cu ochii, nu pe bază de ce reiese din text, pentru că din text nu reiese absolut nimic.

Pentru unfollows în masă din partea gospodinelor, sunt pe Instagram pe emilia__toma (și vă recomand și cartea mea cea proastă de nonficțiune, Terapie pe salteaua de pilates).