Înainte de a emite vreo judecată de valoare, fie ea bună sau mediocră, aș menționa că nu sunt un "devorator" al poeziei și nici măcar un cititor cu un background desăvârșit al genului, dar zecile, dacă nu chiar sutele de poezii lecturate în facultate, plus volumele pe care le-am ales cu maximă atenție, au contribuit la formarea mea incipientă în domeniu. De aceea îmi permit azi să vorbesc despre volumul Intracranian al Ligiei Pârvulescu ), fără ca opinia mea să aibă vreo încărcătură de vreun fel.

Așadar, m-am trezit în primele zile ale anului cu volumul în palme fix când mi-am spus că vreau să citesc ceva care să mă surprindă, să-mi ofere o stare nouă, un spațiu, niște trăiri și imagini care să mă scoată din mine, cel puțin dintr-un mine obosit de alergătura prin lume.

Și am deschis Intracranian cu emoție. Simțeam că va fi ceva acolo. Și nu datorită apariției poemelor în celebra colecție Plantații de la Casa de Editură Max Blecher, ci pentru că am avut ocazia de atâtea ori s-o aud pe Ligia vorbind, susținându-și ideile și prezentându-ne un imaginar care, din punctul meu de vedere, merită aprofundat.

Lumea Ligiei are nerv, e vie și ne poate salva de noi înșine. Spațiul, la limita distopiei, o zonă dragă ei și implicit și nouă, reușește să ne dea o șansă. Să ne arate că avem o scăpare, că acum, la limita puterilor noastre, după întreagă "moarte" spirituală și trupească într-o realitate bolnavă, merităm să credem. Acum, în ceasul al doisprezecelea, mai avem o șansă. Lumea Intracraniană nu e atât de departe pe cât credem, e fix acolo unde îi spune numele, în mintea noastră și tot ce putem face este să apăsăm în mă-sa pe butonul de switch.

Suntem niște animale lovite, animale sălbatice, îmblânzite de incapacitatea de a mai riposta. Vedem în fiecare zi cum pierim de pe fața pământului, cum o seară dintr-un club, ce se dorea a fi una specială, relaxantă, devine o tragedie. Iar spitalele înghit cadavrele, pieile cad de pe trupurile supurânde și noi, ceilalți de pe margine, numărăm. Suntem niște animale bolnave, îmblânzite.

Dintre poemele Intracraniene ale Ligiei Pârvulescu am și eu preferatele mele: (sunt ani), 512, (un foșnet) (contaminare) (înserare) (o aiureală din Ljubljana), renaștere (o zi în Ljubljana). Ar fi mai multe, dar mă limitez la acestea. Citindu-le, îmi dau seama că moartea este cea mai ușoară variantă pentru a trăi, căci în preajma morții ne agățăm cu ultimele forțe să fim. Și atunci revine totul, tot ce am ascuns în noi. Toate amintirile, senzațiile, emoțiile. Vedem imagini ce rulează pe un proiector din capul nostru. Apoi e liniște. O liniște grea, care vine în ajutorul nostru. Prea mult am trăit, prea mult am suferit. Uneori chiar prea mult am și gândit. "Despre dragoste numai de bine", așa ne propune Ligia și are dreptate. Căci despre morți nu vorbești urât, ci îți aduci aminte că au trăit, că ne-au făcut să zâmbim la un moment dat, că au fost cu noi și printre noi. Iar despre dragoste nu este necesar să vorbim. Ea este. Și va fi, chiar dincolo de barieră, dincolo de viermii care se iau la întrecere pe podeaua "Institutului de cercetare medico-legală". Chiar și dincolo de oase.

Iar eu îți mulțumesc ție, Ligia, pentru că nu m-ai lasat singur în această lectură și mi-ai oferit șansa să reconștientizez ceea ce sunt:

carne, sânge, zgârci si un ceva aprins care încă mai speră în BINE.

Mulțumesc!

Ligia Pârvulescu, Intracranian, Casa de Editură Max Blecher, 2022