08.45. Trag dintr-o țigară și aud poliția cum strigă în megafoane să stăm în casă. O mașină de pompieri tocmai a trecut pe lângă casa mea. Sting țigara și intru.

Încerc să nu mă gândesc la ce e mai rău. Deschid televizorul ca background sound cât îmi fac cafeaua, înainte să “intru" la muncă. Aud că e din ce în ce mai rău. Închid televizorul. E mai bine în liniște.

Mă asez pe scaunul în care amorțesc de 13 zile. Încerc să nu mă gândesc.  

Îmi ocup mintea cu muzică și cu o oarecare stare de bine. Nu m-am dus la ai mei, nu am vrut să risc să-i îmbolnăvesc. Trecuse o lună de când n-am mai fost acasă, și asta, înainte să înceapă haosul. Mi-e dor și de câinele meu. Încerc să nu mă gândesc.  

Am pauză în jur de ora 13. Am căzut de acord cu fratele meu să luam prânzul în fiecare zi împreună, un fel de ritual, un fel de "o să fie bine“. Gătim repede ceva și ne uităm la un episod din serial. Amuzant, acum avem timp. Dar parcă n-aș vrea să am timp, nu așa. Apoi ne continuăm treaba. Uneori mai aud câte o bătaie în ușă. “Pot să intru în biroul tău?", zice el. Încerc să nu mă gândesc.

E un amestec de rutină și anxietate, și parcă imi pierd răbdarea. Se face ora 18. Îi sun pe ai mei – prin video acum. La ei nu e niciun caz (încă).  La noi mor în fiecare zi. Încă nu suntem bine. “Încă" mă macina, și parcă mă încearcă o durere de cap. Încerc să nu mă gândesc.

Se face seară și citesc 2-3 pagini dintr-o carte, văd 2-3 episoade dintr-un serial, mai șterg 2-3 dulapuri de praf. Stau trează 2-3 ore în pat înainte să adorm. Încerc să nu mă gândesc.

Și apoi o iau de la capăt.

Ora 3.51. Oare visez?

Acum nu sunt în pat, sunt la birou și aștept. Să se facă zi. S-o iau de la capăt. Parcă singurătatea îmi plăcea mai mult când nu eram obligată să stau în casă. Și totuși. Ora 3.58, aud o ambulanță. N-am de gând să las paranoia să mă mănânce, dar am preferat să pun niște spirt la intrare. 

Ora 4. Am visat c-o să mor. Nu din cauza virusului. M-am văzut închisă într-o cușcă cu gratii. La propriu, nu între 4 pereți, cum sunt acasă. Cred că nu mă afectează virusul, cât mă afectează singurătatea, și parcă mi-aș suna prietenii. Cu video. 

Mi se pare ironic, zilele în care nu ieșeam din casă erau zilele mele de glorie. M-am plictisit de pijamale, dar nici în blugi nu aș intra încă.

“ Bă, Mădă, uita-te după rafturile goale. Înseamnă că de acolo trebuia să luam și noi".  Devine patetic și iarăși amorțesc în scaun. 14 zile, acum. Nu e chiar atât de rău, trebuie să înveți și să fii cu tine, să te cunoști. Am tot făcut asta în zilele de glorie, și acum nu-mi mai țin companie nici măcar mie. 

Revenind la vis, purtam o rochie lungă, albă. Udă. Cred că de la fiori. Nu prea știu, nu eram eu în rochie. Eu eram spectator, un altul de după gratii. Și mă priveam pe mine. Nu îmi dau seama ce joc murdar al minții mele trăiam, dar era real. Eram pusă față în față cu mine si cu alti 100 de oameni. A trebuit să trec printr-o oglindă înainte să ajung la mine – la propriu. Și oamenii din jurul meu erau fantome. 

Ora 5. Gândesc prea mult, și în 4 ore intru la muncă. Când ești obligat să stai departe de alți oameni, tu rămâi cu tine. Și trebuie să înveți să traiești cu tine.

Sper să mă trezesc curând.  

20:41. Știi, e complicat. Am rămas singură și parcă nu mă mai înteleg cu mine. Cât de greu poate să fie să îți vezi de viață? Nu mai am niciun nume. Doar un "e complicat" și un suflet neliniștit. Am râs. Am plâns. M-am rugat. Am băut mult prea multe cafele și am stat cât mai departe de mine. Și m-am gândit. Am învățat lucruri noi si am intalnit oameni cu asteptari. Si, m-am întâlnit si pe mine...

23:20. S-a întâmplat ieri, când viața mea nu era atât de complicată. Eram doar eu, stând in fața oglinzii. Mă gândeam la mine. De ce eu, de ce aici, de ce tocmai acum? De ce trebuie să simt totul, e normal? Sunt singura care simte asta? Toată lumea poate vedea ce văd eu? Văd lucruri de care nu ar fi trebuit să știu. Si asa mai trece o zi. Nu mai pot să văd diferența dintre bine și rău. Dar nu-mi pot nega existența, nu am nevoie de nimic altceva. Sunt bine așa cum sunt. Ei? își continuă drumul.

00:09. Ti-am spus că m-am întâlnit pe mine ieri? Era o zi frumoasă. Aveam 10 ani si voiam sa merg cu cortul. N-am mai mers, dar ai mei l-au intins in gradina pentru mine si a stat acolo toata vara. Vedeam luna in fiecare seara, si din cand in cand mai priveam cerul din hamac. Adormeam afara si ma trezeam in patul meu. Ma visam calatorind cu dubita albastra din curte, si totul in jurul meu era natura. La 14 ani am inceput sa cant si am stiut de atunci ca locul meu e cu o chitara in mana, langa un foc de tabara. Si auzeam bufnitele cum ma ghideaza. Ceva ani mai tarziu, am scris cu cerneala cele mai dragi amintiri pe brat. Si vor ramane acolo toata viata.  Ei? își continuă drumul.

2:54. Cred ca m-am intalnit pe mine ieri. Poveste amuzantă. Ploua. Ador sunetul ploii. Mă face să mă gândesc la trecut. Totul e în siguranță acolo. Adică, încă trăiesc, nu? Nu vreau să mă gândesc la viitor, mă sperie. Adică, aș putea muri acum. Sau acum. Sau poate acum. Dar încă trăiesc… deocamdată, cel putin. Și ce dacă mor? Știu că există un loc și pentru mine în rai. Sau în iad, depinde de care parte din mine vorbim. Nu poți să te minți în halul ăsta și să spui că nu ai mai multe parti, ar fi o anomalie. Cu toții ascundem ceva. De-aia avem mai multe părți, pentru că dacă ne-am concentra pe o singură parte, am pluti în agonie până am da-o în groapa iadului. E stupid să crezi că ai o singură parte, o singură față. De ce crezi că n-o sa ajungi niciodata sa te cunosti intru totul? Dar ei își continuă drumul.

4:30. Hei, m-am întâlnit pe mine ieri. Nu a fost deloc amuzant. Am realizat că am o singură viață. Pot uita totul chiar acum, dacă așa mi-a fost scris. Și aș putea să-mi continui drumul, așa cum o fac toți.  Am încercat să uit de tot, am încercat să găsesc motivul care m-a făcut să fiu așa. Mă întreb: dacă aș fi într-o cameră plină cu toți oamenii pe care i-am iubit, incotro as lua-o, si cat mi-ar lua pana as ajunge la mine? 

5:00. Cum ai putut să-mi faci asta? M-ai lăsat în trecut și ai uitat să mă iei de acolo. Te-am așteptat să vii. Am așteptat să mă întâlnesc pe mine, dar nu ai mai venit, m-ai furat din propriul corp si acum aștept...

7:00. M-am întâlnit pe mine ieri. Nu sunt ca ei. N-o să fiu niciodată. Sau poate că sunt și nu pot să recunosc. M-am întâlnit pe mine ieri. Aș fi putut să fiu mai rău...

...si alte ganduri intre 4 pereti. 

23:44. “Vreți să facem Paștele împreună? Că tot rămânem toți aici? Pe video, ar fi drăguț. Să luam lumină. De la brichetă anul ăsta. Ne descurcăm noi". Aprind o altă țigară. Suntem patru pe video.

Sunt 26 de zile acum.  Nici nu mi-am dat seama când au trecut, deși le număr. Parcă încep să intru iar în normal. Parcă nu mă simt încă în largul meu. Tot aștept ceva să se întâmple. 

00:00. Am luat lumină. De la brichetă, v-am zis. Am vopsit doar 20 de ouă, și acum începem să le ciocnim. Suntem toți. Pe video. Stăm la masă. Noi la noi, ei la ei. Nici n-ai zice că ne despart un laptop și 100 de km. Jucăm mima. Facem karaoke. Suntem împreună. 

10:45. Suntem liberi să fim din nou noi. Vecinii ies din nou pe afară. Am fost prin Cișmigiu, am stat pe malul lacului și am privit rățuștele. 

Cred că m-am găsit pe mine acolo, și de data asta cred că-mi place ce simt.  

15:30. Mă sună ai mei. "La mulți ani, copile! Hai acasă!“.  Puțin știu ei că eu sunt deja în tren, la jumătatea drumului. Văd oameni care stau unii lângă alții. Se îmbrățișează, se tin de mână. Câmpul acela, care mi se părea mereu înterminabil? Îl văd altfel. E mai colorat, mai plin de viață acum. Las cartea și mă uit în jurul meu, povestea poate să aștepte. Trăiesc ceva mai interesant acum, și parcă încep să-mi revin. Las soarele să-mi încălzească fața, și de data asta nu mă mai plâng că mi-am uitat ochelarii de soare pe birou.   

17:40. M-a alergat câinele ăsta tot orașul, și parcă nu se mai satură. Am venit toți acasă. Era și normal. Orașul parcă e mai viu acum. 

10:30. Metroul e plin de oameni din nou, și cred că îmi convine. Văd lumea în fiecare zi, cei patru pereți au picat de mult. Am luat-o de la capăt. De data asta e mai bine.