Există, la periferia Berlinului, o salbă întreagă de lacuri: Krumme Lanke, favoritul studenților, Schlachtensee, destinația pescarilor, Tegeler See, ținta surfer-ilor, Plötzensee, fief-ul hipster-ilor și cel mai mare dintre toate, Müggelsee. Îndrăznesc însă să spun că niciunul nu este mai frumos decât Wannsee. În stagiile de cercetare din capitala Germaniei, obișnuiam să merg cu S-Bahn-ul aproape săptămânal pentru o plimbare pe malurile sale, indiferent de starea vremii. Simpla contemplație a apelor cenușii, sclipind oțelit în frigiditatea aerului prusac, evocă viziuni romantice à la Caspar David Friedrich și deschide apetitul pentru reverii teoretice.

Întâmplarea face ca Wannsee să lege două tragedii din istoria Germaniei, una personală, cealaltă colectivă.

Astfel, la 21 noiembrie 1811, aici se sinucideau scriitorul Heinrich von Kleist și iubita acestuia, Henriette Vogel, într-o scenă desprinsă, parcă, din tradiția dramatică shinju (a pieselor centrate asupra sinuciderilor duble din teatrul japonez). Ultima scrisoare trimisă de Henriette consilierului militar Ernst Friedrich Peguilhen și livrată cu precizie poștală teutonă era formulată în termenii următori:

"Mult stimate prietene! Prieteniei pe care domnia ta ai dovedit-o întotdeauna cu atâta fidelitate față de mine îi era hărăzit să fie supusă la o probă nemaipomenită, întrucât noi amândoi, și anume Kleist, pe care-l cunoști, și eu, ne aflăm aici, la Stimmings, pe drumul spre Potsdam, într-o stare foarte neajutorată, căci zăcem împușcați și avem nevoie de ajutorul unei mâini binevoitoare care să predea învelișul nostru neputincios cetății sigure a pământului".

Intuim, astfel, că teroarea sinuciderii nu constă în consumarea actului propriu-zis, ci în persistența obscenă a rămășițelor trupești, pe care simpla voință a sinucigașului nu le poate aneantiza.

A doua catastrofă legată de Wannsee vizează infama conferință organizată, la 20 ianuarie 1942, de adjunctul lui Heinrich Himmler, SS-Obbergruppenführer Reinhard Heydrich, într-o vilă somptuoasă, situată la numerele 56-58 și care găzduiește, astăzi, un muzeu deschis vizitatorilor capabili să asimileze tragicul. La această conferință, s-a discutat și s-a adoptat Soluția Finală, cumplita Endlösung, vizând exterminarea fizică a întregii populații evreiești din Europa. Trebuie notat că opt dintre cei 15 participanți, cu toții afectând manierele obișnuite ale birocrației național-socialiste, inclusiv pofta de mâncare pantagruelică, dețineau titlul de doctor în științe. După uciderea, câteva luni mai târziu, a lui Heydrich de către un grup de patrioți cehoslovaci pregătiți și parașutați din Marea Britanie, munca de nimicire în masă a căzut în sarcina mâinii drepte a celui asasinat, SS-Obersturmbannführer Adolf Eichmann. Acesta va incarna, în expresia făcută celebră de Hannah Arendt în volumul Eichmann la Ierusalim, "banalitatea răului".

Despre toți acești mărunți și eficienți funcționari ai răului se poate spune ceea ce au afirmat odinioară englezii despre Maria Stuart și despre nepotul acesteia, Carol I, anume că nimic nu li s-a potrivit mai bine pe lume decât părăsirea ei.