Atunci când s-a golit pentru prima dată am fost uimiți și neliniștiți. Apoi străzile s-au umplut de fotografi veniți să surprindă minunea: cum crește iarba singură și necălcată în picioare printre pietrele din Piața Unirii. Cum te poți plimba pe mijlocul șoselei, fără să te claxoneze mașinile. Cum să parchezi acolo unde ai treabă, fără să faci prea multe manevre laterale.

Apoi golul a devenit regulă. Și spaimă. Și tristețe. Liniște. Străzi goale, cafenele goale, librării cu vitrine întunecate.

De câțiva ani am obiceiul să vorbesc cu orașul în gând. Să-l întreb ce spune și ce simte. Mai ales de când am descoperit și citit *Orașele invizibile *ale lui Italo Calvino. În fiecare secundă orașul nefericit conține un oraș fericit care nu-și dă seama că există. Citat aproximativ, din memorie.

M-am tot întrebat în săptămânile din urmă când e mai fericit orașul? Sau care parte a lui a ieșit la iveală: cea fericită, sau cea nefericită?

Mi-am petrecut zilele pe balcon, într-o liniște care amplifica orice sunet mărunt. Uguitul guguștiucilor. Farfurii ciocnite, un polonic amestecând în oală. Aspiratoare mereu puse în funcțiune. Ba chiar și un bătător lovind ritmic un covor. Geamuri deschise prin care răsunau râsete de copii. Închiși în casă, păreau că nu le pasă și se bucurau oricum și de orice.

Duminicile, dintr-un bloc de vis-a-vis se auzeau pe la amiază marșuri italienești. Am decis că un domn ofițer pensionar le ascultă. Că seamănă cu Alberto Sordi și că fumează țigări fără filtru. Vântul făcea să varieze intensitatea sunetului. Marșurile se auzeau când mai tare, când mai încet. După aproximativ o oră, încetau. Mă întristam când nu le mai auzeam.

În plimbările printre aleile de bloc eram invidioasă pe melci, mierle și porumbei. Mă uitam cum înfloresc vișinii și merii, apoi liliacul și castanii. Parcă abia descoperisem viața adevărată iar ea se încăpățâna să treacă în viteză și indiferentă pe lângă mine. 

Într-una din plimbările prin cartier am văzut într-o după-masă un fazan. Un fazan adevărat, cu pene pestrițe, guler roșu și coadă lungă. O apariție suprarealistă, ca toată atmosfera zilelor de izolare.

Ieri l-am întâlnit din nou, de data asta sus pe deal, mai aproape de pădure. Nu știu de ce mă încăpătânez să cred că e același fazan pe care l-am văzut și în aprilie.

Acum că viața s-a reluat, iar orașul geme de oameni și de mașini, continui să fiu invidioasă pe fazan. 

Eu m-am întors la asfalt, la semafoare și la aglomerație. El zboară în continuare grațios printre tufe de măceș și păducel și cloncăne mulțumit.

Și tot aștept să-mi răspundă orașul: când se simte mai fericit? Când e pustiu și liber, sau când colcăie de zgomote, de pași, de zăpușeală și de praf?