nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Revoluțiile se petrec o dată la trei decenii

Aproape scris dintr-o singură frază, ca o tiradă de orator emfatic, Toamna patriarhului povestește despre un dictator, ceea ce, la vremea apariției lui în română, te ducea imediat cu gândul la dictatorul nostru de-atunci, cu un fel de speranță, în roman spunându-se de mai multe ori că domniile tiranilor, în cel mai rău caz, durează două-trei decenii, niciodată mai mult, iar noi, la timpul ăla, aveam peste patruzeci de ani de demență, iar dacă am fi judecat doar perioada lui Ceașcă, ne apropiam de o visată scadență, prin urmare, nu pot să-mi amintesc altfel acest roman al lui Gabriel Garcia Marquez, decât cu respirația tăiată, așa cum l-am citit, căutându-i finalul de frază, care nu mai venea, lăsându-mă să rătăcesc prin galeriile baroce ale unei scriituri, în care chiar și Manuela Sanquez, în rochia ei ieftină, de etamină, cu trandafirul roșu în mâini, nu putea gândi altfel, decât mine, în timp ce se așeza pe sofa, în fața celui mai bătrân dintre bătrâni, bărbatul degradat, cu pantofii lui mari și pălăria de arendaș, care-o privea cu ochi de șobolan, căzuți de multă vreme în niște fântâni fără fund, așteptându-se din clipă în clipă, exact ca și mine (ah, repet, pentru că de-asta suntem într-o frază cu franjuri!) ca acel ins obsecvios, care-și tot arăta inelul de președinte, înflorit pe un deget, să crape în sfârșit, punând capăt nefericirii a milioane de oameni, și tot gândindu-mă la dictatorul nostru de-atunci, care era și mai rău ca al lor, pentru că era viu, tot imaginându-mi un final fericit, care niciodată, dar absolut niciodată nu e așa cum visăm, mi-am dat seama că dacă Marquez avea dreptate, dacă într-adevăr revoluțiile au loc o dată la trei decenii, venise de mult timpul și chiar trecuse, căci eram în anii optzeci, la final, ceea ce însemna că mult așteptatul deces al cele mai monstruoase societăți era destul de aproape, iar lucrurile pe care le citeam începeau să curgă spre mine, pe străzile Bucureștiului, prin subterane, sub clădirea care-avea să devină fostul CC, cu tot ceea ce deja citisem până atunci, cu trandafirul Manuelei Sanquez, amestecat în mulțime, cu urlete, morți și perdanți, cu tancuri și cățărători de elită, cu un tip în pulover pe gât, gustând nebunia, uitând cu totul frazele lungi și personajele cu ochi pe care ți-i amintești până la capătul vieții, dar și de timpul care călca discret, lăsând urme imposibil de șters, iar astăzi, chiar când deschisesem o pagină nouă în OPTm, cu toate cunoștințele mele precare de aritmetică, am realizat fără entuziasmul de la sfârșitul deceniului opt, că între timp au mai trecut alți 30 de ani și-a venit vremea să urcăm iarăși în alt tren, chiar dacă trenul ăsta e luat fără armele clasice, deși nu trebuie să uităm că funcționează după aceleași criterii, ei, bine, trenul acesta, cu mască albastră, confecționată în ateliere mizere, prin China sau Singapore, oricum nu contează, e un tren care nu mai plecă de la peronul Marquez.

Doina RUȘTI

Scriitoare, prozatoare, autoarea romanelor Paturi oculte, Homeric (2019), Mâța Vinerii (2017), Manuscrisul fanariot (2015), Fantoma din moară (2008), Lizoanca la 11 ani (2009), Zogru (2006), Omulețul roșu (2004) ș.a. Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România și Premiul Ion Creangă, al Academiei Române. Tradusă în 15 limbi. Afilieri: USR, PEN, DACIN SARA, ACF. EU doinarusti.ro