Se ilumina încet în sâmbăta aceea a sfinților Evsignie, Nona și Fabie, ca un tăiș știrb râcâind întunericul din jurul trupurilor noastre se arăta ziua și nevolnică. Clopotele bătură alene și o pieliță de lumină ca o scufie se așternu peste oraș. Strigoii, care or fi fost, dănțuiră pentru ultima oară, răsuflară cu îndoială din lumina lăptoasă și se așternură la drum. Un înger nevăzut ochilor lumii făcu repede ordine în grămada lor împingându-i spre altă noapte și ei, jucăușii, se duseră nepăsători într-acolo.

Cei doi, Armeanul Zadic și Ioan, geograf, la școala de la Colția, priviră în urma lor cum se duc, și ei rămânând.

— Stai, bre, nu pleca și tu! spuse Armeanul mai mult într-o doară către înger și Acela rămase și o vreme stătură la taifas despre una și despre alta și la urmă îngerul le citi scrisoarea lui Franciscus Craneveldius către Nicolae Olahus:

“Preastrălucitule bărbat, de curând, după ce soția mea a fost la Louvain și s-a întors acasă, ca după un exil, s-a făcut, cum se întâmplă în timpul discuțiilor, mențiune despre Excelența Ta. Atunci ea a spus: Vai, îmi amintesc că nu mi-am ținut cuvântul, nu m-am eliberat de obligația luată prin făgăduirea brânzeturilor anul trecut, când doream tare mult să cunosc unele condimente ale mâncărurilor cum se fac în Ungaria, de aceea m-am hotărât să mă eliberez cât mai repede de această obligație și să trimit un om să aducă preparate de Leyda. Nu am trimis bucate din cele vechi și învârtoșate, ci mai moluțe, deoarece, dacă ascultăm de indicațiile medicilor, brânza este atât mai prielnică sănătății, cu cât e mai apropiată de starea laptelui, iar cele învârtoșate  sunt greu digerate de stomac."

Și altele.

Și o vreme vorbiră despre consistența alimentelor, cum  sunt ele mai potrivite pentru trup.

— Dacă ingerăm alimente de consistență exagerată, se ivește boala, spuse Ioan, dovedindu-și astfel știința.

Armeanul spuse și el ceva despre purgație și despre scaunele biloase:

— Scaunele biloase, asta e dovedit, spuse el, arată o afecțiune la faringe.  Și nu de mult mi s-a întâmplat să văd o cântăreață care își pierduse vocea. I-am cercetat scaunele vreme de trei zile și absența bilei mi-a dovedit că afecțiunea nu e de la faringe, ci e de natură psihică.

Îngerul povesti și el întâmplarea unui orator care, treptat, își pierdea vocea, apoi trebui să plece regretând.

Cei doi rămaseră singuri la marginea acelei dimineți ce se ivea peste lume. Câțiva șobolani robotiră veseli pe la picioarele lor, unul mai prost chiar încercând să se cațere pe piciorul Armeanului, care îi dădu plictisit una peste bot, alungându-l. Șobolanul se duse la Ioan și acesta îl apucă de coadă și-l ridică spre geam. Lighioana își zbătu cât mai cu folos lăbuțele roșietice și chițăi a milă.

— Lasă-l, bre! spuse Armeanul, că-mi umple sufletul de jale.

Dar Ioan nu-l lăsă, îl puse în firida ferestrei și o vreme se uită la el cum încremenise de frică.

— Ce-ar fi, bre, să-l mâncăm? spuse Armeanul cu o voce lihnită.

Scoase din buzunarele nădragilor o căpățână de usturoi și i-o arătă lui Ioan.

— Îl facem ostropel.

Ioan se gândi o vreme, apoi dădu din cap a încuviințare. Ideea îi mai înveseli puțin și, în febra ei, mai prinseră trei șobolani și îi gâtuiră. Priviră fericiți la leșurile lor și Armeanul începu să spună o poezie:

— Leșurile cu leșie/ Leșii cu leșinătură/ Le și dau o pupătură“.

Dar Ioan îl opri la timp, fiindcă o ureche mare se făcuse în zid, curioasă. Urinară în pâlnia acelei urechi, apoi scuipară în ea și urechea se făcu iar înapoi un zid mucezit și umed.

— Trei ani în Anatolia am fost bucătar, spuse Zadic, și se așeză turcește pe jos.

Ioan puse tacticos cele patru leșuri în fața lui și privi. Armeanul luă primul șobolan și, umflându-se în plămâni, îi suflă în cur până îl făcu de două ori ca la început, astupă gaura cu un deget și răsuflă ușurat. Scoase degetul brusc și trupul animalului fu aruncat afară din piele cu o bufnitură de pușcoci, care îl sperie pe Ioan.

— He, he, he! râse Armeanul Zadic, și repetă operația încă de trei ori.

Le sfâșie burta cu o unghie ce și-o ascuțise multă vreme pe zid și le scoase măruntaiele.

— Nu  sunt prea grași! spuse Ioan ca să spună ceva, dar nu mai avea chef de nimic.

Armeanul se sculă, luă un blid de cositor aruncat într-un colț și puse cele patru bucăți de carne în el. Ioan începuse deja să curețe usturoiul și un miros plăcut le gâdilă nările și le schimbă gândurile triste de le-or fi avut.

Trebuiră să întrerupă o vreme, fiindcă veniră patru gealați cu priviri de oameni nedormiți și îi bătură până se plictisiră, îi lăsară leșinați într-un colț și plecară.

Primul se trezi Ioan. Nu-și aducea aminte unde este, așa că îl întrebă pe Armean. Vocea lui Ioan îl hotărî pe Armean să deschidă un ochi uriaș de-l avea în mijlocul frunții, ca un ciclop. Clipi nedumerit din ochiul acela și spuse:

— Nu știu, bre!

Încercă să-și pună ochii la loc o vreme, dar nu reuși. Dintr-o parte, Ioan spuse:

— "Cei ce au o boală potrivită cu constituția, temperamentul și vârsta lor, precum și cu anotimpul  sunt mai puțin primejduiți“.

Dar asta nu-l liniști deloc pe Armean. Privea nedumerit lumea cu ochiul din mijlocul frunții și lumea se înfigea în ochiul lui netrebnică, speriindu-l.

Răsfirându-se printre pietrele zidului, se ivi un păsăroi în fața privirilor lor.

— Cine-i, bre, păsăroiul ăsta? întrebă Armeanul într-o doară.

Păsăroiul se așeză în fața lor turcește și îi privi cu milă.

— Sunt păsăroiul Ulise! spuse într-o vreme și-și adună aripile a călătorie."

Un cer vinețiu se făcu peste ei și începu să fulguiască arar și trist. Câini mari, lupești, îi lătrară peste câmpuri, înfrigurându-i.

Păsăroiul își întoarse capul în armura ruginită și spuse:

— Trebuie să fie un han pe aici!

Zdrăngăniră din fiarele pe care le purtau și se urniră mai într-o parte. O amiază anume se făcu și gerul se puse peste armurile lor ca o haină, întregindu-i. Zăpada arară le muia pașii și gândurile. Ioan spuse într-o vreme:

— Așa ningea și peste Englitera!

— Să nu mai vorbim despre asta! spuse păsăroiul și dorința de a ucide licări în ochii lui.

Se lăsară pradă acelei dorințe, depărtându-se de ninsoare.

Un han ca o cetățuie se ivi deodată în fața lor. Îl cercetară alene și parcă nedumeriți. Era din cărămidă roșie, un roșu stacojiu acum, din cauza gerului. Avea acareturile bine orânduite și părea pustiu. Un semnal ca de trompetă strică liniștea care o fi fost, dar după asta nu se întâmplă nimic. Porniră mai departe, aproape fericiți. Deodată, pe zidurile care înconjurau hanul începu să se miște ceva, apoi bubui ceva ca un pușcoci și un norișor de fum se ridică spre cer. Un plumb zdrăngăni în tinicheaua care acoperea pieptul lui Ioan.

— Ce-i, bre? tresări speriat Zadic auzind zgomotul.

— Ăștia din han trag în noi! spuse păsăroiul Ulise.

Mișcarea se întețise, peste ferestrele ca niște ochi triști se așterneau obloane înnegrite de vreme, apoi porțile trase de o mână nevăzută și lenevoasă se închiseră. Sâneața bubui iar, aidoma, spărgând liniștea, din nou un norișor de fum înveselind privirea și o bucată de plumb fierbinte sfârâi într-o băltoacă la picioarele Armeanului.

Priviră o vreme bucata aia de plumb și Armeanul spuse la sfârșit:

— Era să fiu nimerit!

Păsăroiul Ulise clămpăni din cioc și spuse:

— Trebuie să ne pregătim de luptă!

— Vom lupta! spuse Armeanul și-și scoase pușcociul de-l avea în spinare, apoi crăcanul și îl înfipse în noroi.

Ioan desfășură un steag zdrențuit și-l puse alături de crăcan. O vreme stătură ca proștii și-l admirară cum fâlfâie alene. Ăia din han traseră încă o dată, o salvă acum, și plumbii le șuierară pe aproape, stârnindu-le pofta de luptă.

— Habar n-au să tragă! spuse Armeanul. Voi trage și eu!

Cotrobăi o vreme prin tolbă până găsi pulberea și un plumb uriaș, spăimântător. Ioan se apucă și calculă viteza vântului și distanțele, pe urmă i le spuse Armeanului. Plictisit, păsăroiul se așezase în noroi și îi privea. Armeanul băgă pulbere câtă trebuia, apoi puse pușcociul uriaș în crăcan și spuse către Ioan, care cerceta hanul cu o lunetă:

— Ei, vezi ceva?

— Vor trage! spuse Ioan.

Ăia din han traseră și un plumb nimeri în plosca păsăroiului, din care începu să curgă un șuvoi firav de vin. Păsăroiul puse o gheară pe gaură și șuvoiul încetă. Dinspre han se auziră urale.

— Ia dă-mi, bre, și mie luneta să văd și eu! spuse Armeanul.

Luă luneta și privi o vreme, căutând o țintă mai acătării.

— O să trag în cocoșul de pe casă! spuse după o vreme, plictisit parcă.

— L-ai văzut pe bărbos? întrebă Ioan.

— Nu merită ditamai plumbul! spuse Armeanul.

Se atârnă de pușcoci și începu să ochească într-un fel savant și greoi. Păsăroiul fâlfâi din aripi a plictiseală.

— Stai, bre, locului, spuse Armeanul, că nu pot ochi!

Se foi în jurul pușcociului o vreme și, când nimeni nu se mai aștepta, se auzi o bubuitură năprasnică. Armeanul zbură prin aer și căzu în noroi cât era de lung. Pușcociul căzu lângă el, noroindu-se.

— Lovit! spuse Ioan calm privind prin lunetă. N-a mai rămas nimic din nenorocitul ăla de cocoș de tablă.

Armeanul Zadic se sculă greoi, ceru luneta și privi o vreme. Păsăroiul Ulise, care vedea fără lunetă, spuse:

— Bărbosul ăla a leșinat de frică. Acum îi dau cu oțet pe la tâmple.

— Văd! spuse Armeanul fericit, praf îi facem! Mai tragem o dată și pe urmă se predau. Acum o să trag la nimereală.

— Nu! spuse păsăroiul Ulise.

— Bine! spuse Armeanul. O să trag în broasca de la poartă.

Își luă pușcociul, îl curăță de noroi și-l puse pe Ioan să calculeze toate de trebuință.

— După ce tragi, îi năvălim repede și-i ocupăm, spuse Ioan și se apucă de calcul.

— Bărbosul ăla și-a revenit! spuse păsăroiul. Și dă din mâini ca un nebun.

— O să-i pârlesc barba, spuse Armeanul, când vom năvăli peste ei.

“Se noroise rău și glodul începuse să se usuce pe el într-o culoare albicioasă, urâtă. Ăia din han traseră o nouă salvă și norișori de fum se încolăciră spre cer. Plumbii zburară pe lângă ei ca niște muște adevărate, enervându-i.

Ioan îi spuse cifrele Armeanului și acesta se pregăti de tras. Trase și totul se repetă: Armeanul zbură prin aer și căzu în noroi și pușcociul căzu alături de el. Păsăroiul zbieră "Ura!“ și porni la atac. Ioan nu strigă nimic, își scoase sabia uriașă de o avea la brâu, privi la Armean și spuse:

— Hai!

Armeanul își scoase săbiuța, îi luci tăișul în frig și spuse:

— Hai!

Porniră unul lângă altul spre han. Păsăroiul Ulise era undeva în fața lor și urla ca un apucat. În poarta hanului se căscase o gaură mare, plină de întuneric. Aerul rece le vâjâia în urechi, stârnindu-le pofta de luptă.

(Manualul întâmplărilor, primele două capitole)