Revistă print și online

Ademeniera albinelor în stup

De ceva zile bune mi-am adus aminte de un text drag mie, pe care l-am citit într-o seară de vară, cu aproape un an în urmă. N-am reușit să reflectez prea mult, fiind prins cu licența, la vremea aceea, totuși, într-un moment de răgaz, mi-am adus aminte de el, un parc din apropierea blocului, unde-am stat cu privirea fixată în coroanele bogate de tei, lăsând textul să se decanteze, ca și când aș fi așteptat să-și facă efectul.

Însă nu știu ce m-a împins neapărat să îmi aduc aminte de el iarăși. Zilele trecute, mi-am amintit de o notă din *Jurnalul de la Păltiniș*, în care Gabriel Liiceanu scria că a primit de la Noica o listă de lecturi pentru o perioadă de câțiva ani și reflecta asupra ideii de a citi cu direcție, planificat.

Dar cum poți să-ți aduci aminte de un text? Unde apare procesul de *anamnesis*? Sau – mai degrabă – de ce și în ce constă?

Desigur, pe de-o parte, ține de relaționări între evenimente, fragmente de situații, conexiuni între elemente cu care interacționezi sau de care te înconjori. Însă – mai mult – ține și de un sentiment, în cazul meu, pe care nu-l puteam defini, o stare nouă, bizară, pe care o trăiești profund – ca și când legătura dintre rememorări se afla deja, tacit, iar singurul pas ce mai rămăsese până la revelarea amintirii era conștientizarea acesteia. Există o impresie complexă, o emoție compactă – un soi de nostalgie a lecturii, un soi de dorință de a încerca să împărtășești impresiile textului, un fel de a încerca să-ți aplici ceea ce ai citit în activitatea ta zilnică. E ca și când ți-ai aduce aminte de un moment plăcut, pe care îl internalizezi până când ajungi să "exiști" în el pentru ceva timp – desprinzându-te de realitate și retrăindu-l. De fapt, poate că asta și e: o amintire plăcută.

Ceea ce mă interesa atunci, ca și în momentul de față e o întrebare acută. Iar în micul parc de cartier, înconjurat de tei și de garduri vopsite, profitând de liniștea nocturnă și de sunetele greierilor, am închis ochii, suspendând întrebările, ca să aștept, poate, să-*mi aduc aminte* un răspuns.

  • Zamolxe, mister păgân, de Lucian Blaga...am șoptind, închizând ochii.

Am retrăit scenă cu scenă, fără a încerca să descifrez simbolurile, căci ceea ce mă interesa atunci era să îmi dau seama nu neapărat despre ceea ce a vrut Zamolxe, de ceea ce a reușit Zamolxe, de ce (nu) a făcut, ci despre întregul mecanism al sistemului de valori. Zamolxe încearcă să le ofere oamenilor din cetate o alternativă la credința lor, însă aceștia îl refuză – îl hulesc și-l alungă în pădurea de lângă cetate. Doar pe axa aceasta apare o similaritate ce pare să fie un *deja-vu* al socialului: teama de inovație, refuzul schimbării. Nu în sensul unei modificări exterioare, materiale – ultimul model, cea mai recentă îmbunătățire a unui instrument tehnologic. Ci refuzul unei schimbări valorice. 

E curios cum apare repetitiv acest scenariu al conflictului dintre nou și vechi; sau – mai precis – apare un soi de teamă pentru acceptarea unei alternative. Nu este vorba despre punerea în balanță a perspectivelor, ci despre teama de a exista o pluralitate a lor. Mai mult ca sigur au fost și până la Platon, dar poate el este primul caz edificator, căci problematica din *mitul peșterii* solidifică impresia aceasta a conflictului dintre condițiile existențiale. Iar de atunci tot apar astfel de momente critice - Galilei și Copernic, de pildă.

Pare să fie o problemă de actualitate - și nu doar prin raportare la situația aceasta a virusului, care afectează întreaga omenire.

De câteva săptămâni a apărut o dispută din ce în ce mai accentuată între idei – mai mult sau mai puțin întemeiate, mai mult sau mai puțin veridice, dar idei ce străbat și abat de la problema principală. Este și punctul în care apar similaritățile între realitate și ceea ce este un mit. Oamenii oscilează între ele, jonglând cu impresii, până ce nu mai reușeșesc să diferențieze ceea ce este de ceea ce își imaginează, ceea ce gândesc de ceea ce experimentează.

Un caz revelator îl reprezintă măsurile de minimă siguranță care au generat crize și eroi confecționați: de pildă, lipsa produselor de dezinfectare. Granița dintre prevenție și obsesie, dintre siguranță și ipohondrie – uneori părând similară sforii parcursă de acrobați, la circ. Aflată într-o obscuritate impenetrabilă, exprimă și ea o întâlnire între planurile existențiale, între realitate și mit. Bricolajul dintre planurile existențiale devine mediul în care omul trăiește.

Nu tocmai similară, însă parcurgând același mecanism al împlinirii realității prin ficțiune – și fantastic – este cea dintre literatură și mit. Literatura readuce narațiunea cu valoare sacră într-un spațiu atipic, căutându-i o prelungire de sens, miza fiind aceea de a urmări în ce măsură explorarea mitului nu îl suspendă, ci îl adâncește. *Zamolxe* explorează această adâncire a mitului. Hulit și izgonit cu pietre din cetate,  trece prin tragedia de a nu fi înțeles. Asemenea lui Zarathustra, al lui Nietzsche, care voia să le arate oamenilor o credință alternativă, și el caută să le ofere  o credință *vie* – mai degrabă un soi de panteism transcendental –, întemeiată pe o relaționare profundă cu mediul. Divinitatea este statuată prin metafora unui orb pe care fiece om îl poartă de mână și îl ghidează. Apar și alte personaje-simbol: tânărul cu coroana de spini, omul de pe rug, ca să-i susțină  frământările. Acțiunea se focalizează asupra lui Zamolxe în contextul unei false scindări de credință. Este născocirea  Magului, care nu dorește o răscoală – căci *vulgul* începuse a-l îndrăgi pe Zamolxe în răstimpul de șapte ani de la momentul alungării. Acest conflict dintre credința cea nouă și cea veche apare mult mai interesant, astăzi. Magul încearcă să îmbuneze poporul, care începe să simtă lipsa învățăturilor lui Zamolxe, spunându-le oamenilor acum să-l cinstească drept zeu pe cel alungat.

Ceea ce șochează în lectură nu este neapărat atitudinea Magului, ci schimbarea aproape radicală – sau contradictorie – a unui comportament, a unei atitudini. Și mai șochează ceva: felul simbolic în care acesta este omorât: aflând că în cetate urmează să aibă loc o ceremonie în cinstea statuii zeului Zamolxe, acesta, înfricoșat,  se îndreaptă spre templu, unde află cum poporul stă în fața unei statui care îl reprezintă. Fără a mai putea suporta ritualul – vexat de caracterul lui iluzoriu –, Zamolxe se repede surescitat asupra chipului său cioplit, doborându-l, iar câțiva ciobani din mulțime îl pedepsesc, strivindu-l cu bucățile propriei statui. 

E nevoie de o credință sau de un om care oferă, în definitiv, un sfat? Ce contează de fapt: un reper sau o venerare? Sau – mai degrabă – *când* un reper devine obiect venerat? Când și cum e depășit stadiul de reper și accesat cel de venerare?

Raportat la situația actuală, este halucinant punctul acesta de scindare, mai ales că realitatea îmbracă un veștmânt al ficționalului și ajunge, într-o anumită măsură, un mit. Sigur, cumva este inevitabil, mai ales pentru o entitate bipedă a cărei caracteristică definitorie și distinctivă este gândirea și – mai ales, din perspectiva filosofiei culturii – utilizarea ei în procesul de imaginare.

Textul lui Blaga nu este neapărat despre repere, însă ce învățătură despre acestea ne oferă! Poate este – într-o anumită măsură – și despre ele, ca și despre cum se manifestă societatea.


 Un număr apreciabil de indivizi născocesc și *imaginează* în ce măsură poate fi combătut un virus.

Și – în orice caz – nu acesta ar fi neapărat un punct critic – sau punctul critic. Nu cadrul pandemiei ar fi cel ce, într-adevăr, a născut o criză de repere – culturale și existențiale – , însă evident a intensificat-o. Sensul nu este cel clișeic, superficial, infertil, vag – cel de a recunoaște vocal și inert ca fiind inevitabilă lipsa unor "repere" – chit că "le uităm", chit că nu sunt – , ci cel de a semnala o profundă plutire în derivă, mai ales în ceea ce privește sursele de informare.

Nu mai aud greierii, nici zgomotul ascuțit al unei mașini ce conduce neîntemeiat de rapid și traversează bulevardele, străzile. Coroanele, ce până acum câteva secunde mai oscilau de la adierea ușoară și caldă, par încremenite, ca și când pasivitatea mea s-a răsfrânt peste parc. Liniște și atât.

Ademenirea albinelor în stup face și mai pregnant tragismul orientării, căci nimeni nu a infirmat urletele ce se aud din interiorul peșterii.               


                           

Andrei ROȘCA

Absolvent al Facultății de Litere (Universitatea din București), pasionat de antropologie și de literatură.