OPTm
nr.crt.

Se treziseră târziu, pe la prânz, după seara de Crăciun care se prelungise și la restaurant, apoi în camera în care se culcaseră și care se încălzise de nu mai putuse să respire.

—  Arzi ca focul!

Chiar că simțea că ies flăcări din ea, se făcuse roșie la față ca mărul pe care-l mâncase și care, de cât de înfiorător de dulce fusese, o făcuse să fiarbă la propriu. Un rac în suc propriu!

— Poate că ai făcut febră! Remember?

Adam râdea în hohote, cu o poftă de vorbit și de iubit din ce în ce mai mare.

Aflase în sfârșit câte ceva despre el și despre familia lui dezbinată. Avea o mamă de la care păstrase numele, pentru că ea nu se căsătorise niciodată cu norvegianul cunoscut într-o excursie din tinerețe al cărei singur rezultat palpabil fusese conceperea lui Adam, și căreia îi plăcuse atât de mult băutura că ajunsese de nu știu câte ori, ca multe irlandeze, la dezalcoolizare. O vedea doar din an în Paște. Locuia într-un sătuc uitat de lume pe coasta de vest a Irlandei, împărțind o casă cu un alt cuplu de bețivi și mai mari decât ea, cu care se lua și la bătaie uneori. Avea și un tată norvegian care era la a treia soție deja la peste 70 de ani și cu care nu prea mai avea relații. Se vedeau de sărbători și rar îi mai dădea câte-un telefon. 

În copilărie locuise cu el și cu prima lui nevastă într-un orășel din nordul îndepărtat și înnegurat al Norvegiei, dincolo de cercul arctic, acolo unde iarna e veșnică și vara scurtă și strălucitoare, până când Inne, pe care a iubit-o foarte mult, lui Adam i se umezeau ochii când i-o pomenise, mai mult chiar decât pe maică-sa, irlandeză, care, în anii ăia, începuse să bea și să devină violentă, dispăruse din viața lor, decedată de tânără din cauza unui cancer devastator la sân. Nu erau certați dar nu prea aveau ce să-și spună, taică-său lucrase o viață întreagă în industria petrolieră, pe platformele maritime norvegiene, iar Adam avusese o tinerețe mai boemă, implicat mereu în mișcări activiste, ecologiste, protestatare, cu care bătrânul nu era deloc de acord. Niște paraziți sociali! Așa îi considera bătrânul lup de mare, care beneficia de o pensie uriașă și care nu putea înțelege neam perspectiva renunțării la mașinile cu benzină, de exemplu. Pe motiv că poluează! O glumă proastă ca să vă dea vouă un rost pe lume! Cam așa începeau și se terminau rarele lor discuții. 

Fusese un copil singuratic, aruncat de colo-colo dintr-o țară în alta și dintr-o familie în alta, cu două limbi și două identități, până când alesese de unul singur să trăiască tot singur la Lillehammer, unde își începuse și cariera de oengist care cutreieră în lung și lat lumea.

Și ce face el exact pentru drepturile copiilor? Pentru că tema-i vastă și complexă....

Nu-și putuse stăpâni curiozitatea asta, cam deplasată. Își dăduse seama pe loc că, mai mult ca sigur, gafează cu insistențele.  

Atunci, în pauza mai lungă care întrerupsese un flux de rememorări, realizase și că, de fapt, el nu-i pusese încă nici o întrebare incomodă. Un tip discret, Adam ăsta, nu ca alții care-ți caută în telefon să vadă cu cine ai vorbit în ultimele zece minute și care te chestionează asupra trecutului, ca la poliție. Să-ți verifice cazierul!

Pufni în râs, aducându-și aminte de nebuna de Andra care se enervase odată pe un tip mai insistent cu care întâmplător se și încurcase. 

—  Și de ce m-ar întreba el pe mine? Ce să mă întrebe? Dac-am omorât-o pe mama? Nu-i treaba lui. 

—  Dar, Andra, tu vrei să știi tot ce mișcă! De ce să nu accepți că și partenerul are curiozități? Ce, el n-ar voie?

— Normal că are voie, să fie sănătos! Numai că, din partea mea, eu chiar l-aș încuraja s-o omoare el pe mă-sa, cu mânuțele lui, înainte s-o cunosc eu! Eu vreau să știu alte detalii mult mai interesante, dacă merită să-mi pierd vremea sau nu, ce, mai am cinșpe ani, să aștept buchet de flori și scrisorele de amor?! Sau să-mi cânte-o serenadă sub balcon?! 

Adam o fixase din nou cu ochii lui cenușii care păreau să țintească dincolo de ea, undeva departe.

— N-o să-ți placă deloc când o să-ți spun. Poți fii sigură de asta!

— Da’ de unde știi tu ce-mi place mie sau nu? se enervase pe loc și, fiindcă îi pocnea oricum capul de la căldura din cameră, plusase:

— I’m a big girl, c’mon, tell me! Nu poate fi așa de rău...

 — Ai auzit de organizațiile care apără copiii abuzați, nu-i așa?

Copiii abuzați? Pe toate drumurile…Cine n-a auzit de ei? Acum abia înțelegea de ce vine el în România, la filiala unui ONG din astea care împânziseră toată țara și pe care le înjura Tăticu, luând la rând centrele de plasament și orfelinatele din fiecare oraș.

 — Vax albina! Niște impostori care spală fonduri europene și învârt la bănet de-l întorc cu lopata! Vine aici, la noi, la proști, o armată de trântori, de pretutindeni, că ți se întunecă mintea de pe unde își declară sediul central, Vanuatu, Groenlanda, Insulele Vicențiu și Grenadine, unde și-a înțărcat dracu’ copiii… Ne dau nouă lecții de democrație, de drepturile omului, de protecția mediul înconjurător…și să-i vezi când își prezintă statutul ca să se înregistreze, cum li se umflă pipota că de ei depinde soarta umanității și noi toți trebuie să ne conformăm  principiilor și să le virăm bănuțu’ ca să funcționeze, că altfel ne pârăște la UE!

Cum auzea de câte-o organizație d-asta nonguvernamentală la televizor, Tăticu urla cât îl ținea gura, mai ales când îl mai întărâta și nenea Puiu, cu o bere în față.

— M..e UE, să mă scuze Gina! Băi, Fane, zău că era mai bine pe vremea lu’ împușcatu’! Hai, noroc! Să fim noi sănătoși!

Se luminase la față, cu gândul la puzderia de copii ai străzii, pe care îi cunoștea prea bine. O așteptau la colț de stradă să iasă din spital, cu mâna întinsă, știind că le dă câte ceva de fiecare dată mâncare, bani, până și șervețele umede ori medicamente. Copii sărmani, fără părinți, fără noroc și fără niciun viitor, veniți pe lumea asta nedreaptă doar ca să sufere! Bine că mai veneau organizațiile astea caritabile din străinătate să ducă ajutoare și cadouri de Crăciun în casele de copii și în adăposturi: încălțăminte, haine groase, mâncare și dulciuri…bucurii de-o clipă pentru suflete părăsite...

— Poor kids…Noroc cu oameni ca tine care au grijă de ei!

— Yeah…maybe children are lucky, but their families want me dead man…

Familii…ce familii? Copiii ăștia sunt abandonați, nu înțelesese ce zice, poate că Superman băuse prea mult și acum încurca filmele de acțiune cu realitatea de pe teren. 

— You’re kidding, Adam…You’re like Santa Close…Who wanna Santa dead?

Și pentru că discuția luase o turnură prea serioasă, iar realitatea de pe teren părea mai mult decât promițătoare, se tolănise pe pat fredonând jucăuș, ca Marilyn Monroe, Santa Baby.

— I’ll tell you later, but now…

Nici Adam nu mai voise să continue cu poveștile și, trezit deodată la realitatea din Predeal, România, cu Eva, stinsese lumânarea romantică de pe masă și se trântise din nou pe pat, trăgând-o către el.

Între două săruturi, scosese de lângă noptieră o cutiuță cu fundă roșie pe care i-o întinsese zâmbind când îi văzuse expresia de năuceală pe care cu siguranță că o avusese, pentru că nici nu-i trecuse prin cap să-i cumpere și ea lui un cadou.

— Do you like it?

O brățară din argint spiralată, cu două capete de șarpe care se înfruntau față în față, pe care i-o pusese pe mână rapid și cu dexteritate, ca o cătușă, fără ca să poată reacționa în vreun fel. 

— You see? It’s magic!

Și în timp ce privea hipnotizată pietricelele verzi ale ochilor reptilelor, își amintise brusc de toate aluziile tâmpite cu numele ei, Eva, și cu șarpele încolăcit,  pe care simțeau unii dintre iubiții ei că trebuie musai să le facă. Ăsta era modul lor de a se da culți și preocupați de Biblie. Iată că și Adam ăsta, coincidența naibii, fix la asta se gândise.

— It’s only a Viking snake talisman, wishing you luck!

— Lucky me…lucky you, we’ll never know…

Se gândise atunci c-a dat norocul peste ea când nici nu se mai aștepta și că, poate, viața potrivește uneori piese de puzzle răzlețe și rătăcite în lumea largă. 

În fond, se nimerise pur și simplu să fi fost ea de gardă, să fi fost el grăbit să plece și să nu poată din cauza gripei. Să zică da pentru prima dată când de obicei spunea nu, și uite așa se îmbinaseră toate ca și când acolo le-ar fi fost locul dintotdeauna...sau, cum ar spune doamna Hortensia de-acolo de unde poate c-o veghează, cu glasul ei calm, blând și așezat:

— În viață contează fiecare clipă, dar cea mai însemnată este clipa aia când lumea toată e a ta, fetițo, când te-ai aprins ca o scânteie și te lași purtată unde vrea soarta... ca un fulg. De nea!

În timp ce Adam dormea adânc, se trezise brusc în miez de noapte, mai trează ca niciodată, cu ochii larg deschiși privind la viscolul de-afară și la bărbatul ăsta necunoscut care-i intrase în sânge ca un microb. Realizase că nu aflase mare lucru despre el. Oricum nici nu prea conta în fond. Ar fi putut să-i spună orice...cine să controleze și de ce? 

Andra cu siguranță că i-ar fi scotocit prin toate buzunarele, i-ar fi umblat prin telefon și, nebună cum e, ar fi cerut relații de la sediul ONG-ului din România...să afle ea din surse sigure cine e și ce învârte și mai cu seamă, dacă se merită sau nu să se încurce cu el, insistând să-i precizeze cu subiect și predicat că ea, ar fi făcut altfel și că ea, în-tot-dea-u-na, ar fi ales altceva. O și auzea cum ridica vocea, și odată cu ea, îi auzea și pe toți ceilalți, pe Mami și pe Tăticu, pe tanti Carolina, pe dobitocul ăla de nenea Puiu cu sfaturi, avertismente, critici și opreliști.

— Fată dragă, cum poți să fii așa de încrezătoare? Ce dacă-l cheamă Adam? Și pe tine, Eva? E o simplă întâmplare...Cine s-a fript cu ciorbă suflă și-n iaurt!

Își auzise foarte limpede în mijlocul furtunii de afară care zgâlțâia obloanele vocea aia din subconștientul care se încăpățâna să nu adoarmă, șuierându-i necruțător că ar face bine să-și aducă aminte de cum crezuse tot ce-i spunea Paul, câte-n lună și în stele, în urmă cu douj de ani și mai bine, povești dulci de iubire și asigurări pe viață. Cum crezuse ea, ca o nătângă, că el e alesul ei, ursitul visat în noaptea de Bobotează, că o să curgă numai lapte și miere și valuri de șampanie la ofițerul stării civile și cum Mami și Tăticu, de-o parte și de alta, o să zâmbească tâmp și fericit,  în albumul lor de nuntă înconjurat de îngerași și inimioare. 

Fragment din romanul "GRIPA. O poveste de Crăciun", în curs de apariție la Editura Tracus Arte