Căderea comunismului a avut consecințe importante nu doar în Europa, ci și în lume, punând capăt războiului rece, dar și unor consuetudini culturale. Traducerile masive, editarea cărților până atunci interzise au creat în Estul Europei  o situație bulversantă, care a frânat creația cel puțin două decenii . Viața nu a continuat progresiv, ci cu poticneli, cu idiosincrazii, între care aș pune pe primul loc studierea comunismului ca obligație morală,  detalierea situației de victimă, ori anatomia golurilor culturale etc. Și Occidentul a fost afectat de aceste schimbări. Reevaluarea propriilor resurse existențiale în raport cu lumea scăpată din comunism, șocurile create de valurile de imigranți, ca și  obsesia globalizării au avut un impact vizibil asupra culturii.

Bulversarea valorilor a generat și un exacerbat cult al personalității, generalizat epidemic, coborând de la dictatorii care au dominat finalul secolului anterior, la marea masă de oameni. În malaxorul imens, s-a acutizat criza identitară. Unii scriitori au pierdut interesul pentru scris (vezi ultimele romane ale lui Umberto Eco), studiile de critică literară s-au înregimentat în marele departament de PR al societății, filozofia s-a diluat, și nu ne putem încă lăuda cu apariția unor științe noi.

Între genurile literare, probabil că proza, mai precis romanul, a continuat să se păstreze între parametrii cât de cât normali. Secolul XXI debutează sub impresia operei lui John Maxwell Coetzee (n. 1940), situat printre acei puțini romancieri care n-au coborât ștacheta în favoarea unui succes facil, și care poate fi socotit un fel de hotar între secole. Romancier de forță, se face cunoscut în lume printr-un roman excepțional, Așteptându-i pe barbari, în care construiește magistral o poveste despre fața hâdă a "conchistadorilor" universali, și își câștigă notorietatea cu Dezonoare, o poveste puternică, plasată în Africa de Sud, post apartheid.

Însă anii 90 sunt dominați de proza amplă, adeseori în registru fantastic, cu galerie mare de personaje, în maniera lui Salman Rushdie (n. 1947), Haruki Murakami (1949) ori Orhan Pamuk (1952), ca  în noul mileniu accentul să se deplaseze spre compozițiile romanești de mici dimensiuni, realiste, chiar angajate social, protestatare ori autobiografice - în această tendință încadrându-se Ryū Murakami (n. 1952), Alessandro Baricco (1958), Liudmila Ulițkaia (1943) ori Niccolò Ammaniti (n. 1966).

Principala preocupare scriitoricească rămâne însă erodarea poveștii, deziderat optzecist, dus treptat mai departe în fiecare deceniu, mai întâi prin romane de atac subtil la adresa compoziției clasice, care se baza pe intrigă, punct culminant și deznodământ. Romanul Singurătatea numerelor prime de Paolo Giordano (n. 1982) șterge oarecum importanța conflictului epic. Apoi scriitorii adoptă minimalismul ori compoziția puzzle. Apar o serie de romane care încep cu finalul ori care povestesc episoadele aleatoriu. Cronologia devine monotonă, chiar insuportabilă. Roberto Bolaño (1953-2003) merge chiar mai departe. În romanul său, 2666, narează episoade disparate, care recompun fragmentar povestea unui scriitor, aducând alături informații despre exegeții săi, ori despre țara în care a dispărut, sugerând că nu istoria personajului este importantă, ci contextul ei, uneori labirintic și fără legătură cu acel personaj. Mihail Šiškin (n. 1961) continuă tendința: în romanul Luarea Ismailului, apar poveștile dense, extrem de vii, ale mai multor personaje, fără ca aceste povești să aibă vreo legătură între ele. Este acolo o întreagă istorie a Rusiei, compusă din episoade, ai căror protagoniști sunt cupluri nefericite, dar angrenate într-o luptă pe viață și pe moarte, eroică și tot atât de zadarnică, precum bătălia pentru cucerirea  Ismailului. 

Sfârșitul de secol XX, întrucâtva similar veacului al XVIII-lea, pare dominat de o dorință unanimă de participare la vehicularea ideilor, iar mileniul aduce o victorie în acest sens (internetul și consecințele lui). Preocuparea constantă față de destin face ca idei de circulație academică să coboare, mai întâi prin intermediul cinematografiei, apoi al televiziunii, în toate mediile. Listele de discuții online, chaturile de pe net contribuie intens la comunicarea și dezbaterea ideilor (de cele mai multe ori filozofice, religioase ori literare). Oricine poate să-și publice gândurile și să cunoască ecoul imediat pe care îl produc. Texte care cuprind scrieri vechi sau noi se aglutinează într-un hypertext modificat în fiecare clipă, sintetizând discret și haotic cam tot ceea ce-a gândit omul mai de soi. Toate aceste evenimente indică apropiata eră a dispariției autorului, plagiatul generalizat fiind un simptom al acestei situații. 

Literatura este cea mai ieftină dintre arte, prin urmare cea mai la îndemână, iar creația se află în natura omului. Îi dau dreptate lui Nietzsche, când spune în Așa grăit-a Zarathustra că la final toți oamenii vor crea. Cred c-am ajuns la acel final, în care lumea creează aproape în masă, literatura aflându-se pe primul loc. Nu mai contează povestea, nu mai contează caracterul uluitor al literaturii, ci actul în sine, de a scrie. Am ajuns la acel timp al sărbătorii, iar când autorul n-o să mai conteze, literatura va atinge stadiul desăvârșirii.

Pandemia care a amorțit lumea încheie perioada, pregătindu-ne pentru noua eră. Cărțile nu se vor mai vinde, ci vor fi puse la un loc, într-o bibliotecă virtuală, în care oamenii vor căuta cuvinte-cheie, care îi vor duce în miezul unui text desfătător, fără să mai intereseze întreaga poveste, numele autorului ori titlul cărții. 

Doar eu voi ști că am iubit și am scris între două revoluții, pentru nimeni altcineva acest lucru nu va avea importanță. După încă niște decenii, când va veni din nou revoluția, cineva va scrie aproape aceleași lucru, cu alte personaje, cu alte tristeți.