În România, din nefericire, există un decalaj de percepție între drepturile de care ar trebui să se bucure femeile și cele de care se bucură bărbații. Multe lucruri care i se interzic unei femei (de la expunerea publică în stare de ebrietate la aventurile erotice pasagere) îi sunt îngăduite tacit unui bărbat. Deși deranjează profund și în cazul diferenței de salarizare în favoarea bărbatului pentru calificări similare și condiții de muncă identice, probabil că dublul standard transpare cel mai pregnant în cazul violenței domestice. Concret, am auzit eu însumi replicile unor bărbați la întrebări legate de soți care își bat soțiile: "dar de ce nu se spune nimic despre nevestele care își bat bărbații?". Răspunsul este simplu: pentru că numărul femeilor care-și agresează partenerii este infim, adevărata tragedie fiind precipitată de situația inversă.

Violența domestică (și mă refer aici inclusiv la violul marital) ar trebuie incriminată mult mai sever, iar femeilor agresate ar trebui să li se acorde, pe de o parte, atenția integrală a autorităților (de care nu se bucură în prezent), iar, pe de altă parte, întreaga protecție a poliției (de care nu beneficiază acum). O campanie pentru denunțarea acestui flagel ar fi necesar să înceapă cu educația în familie (sunt numeroase cazurile în care fiii care au fost martori la abuzurile la care propriile mame erau supuse de tați își abuzează ei înșiși, la maturitate, soțiile sau partenerele), care trebuie dublată de educația în școală și în societate. Un fenomen la fel de grav pe scara abuzului este cel al prostituției, despre care am scris detaliat într-o carte recent menționată. Furnizam acolo, ca model de combatere eficientă, exemplul Suediei, care a redus considerabil dimensiunile flagelului tratându-le pe prostituate (multe dintre ele constrânse de bărbați să-și accepte statutul) drept victime și incriminându-i doar pe proxeneți și pe clienți. Nimic nu i-ar împiedica pe cei din forurile competente românești să adopte aceeași strategie. 

Ajung, finalmente, la una dintre cele mai delicate teme legate de încălcarea violentă a drepturilor femeilor și anume la avort. Statele conservatoare din Europa și din lume au adoptat legi ferme împotriva avortului, unele dintre acestea justificând, în mod absurd, obligația continuării sarcinii chiar dacă fătul prezintă malformații grave ori menite să pună în pericol viața mamei sau dacă acesta a rezultat în urma unui viol. Precum arată o examinare lucidă și rațională a problemei, fătul este parte integrantă din trupul femeii care urmează să-l nască: el devine un individ de sine stătător abia când părăsește placenta mamei. Prin urmare, femeia în cauză este singura îndreptățită să decidă dacă intenționează să-l păstreze, iar dreptul de a termina o sarcină nedorită este echivalent cu libertatea fundamentală a oricărui individ de a dispune de propriul corp așa cum găsește de cuviință. În ceea ce privește pretențiile unor culte religioase, conform cărora copilul nenăscut ar poseda un suflet nemuritor, dat de Dumnezeu, aceasta trebuie tratată ca o fantezie lipsită de orice legitimate științifică, dacă ne gândim la credincioșii care își vor propria existență încununată cu un sens transcendent, sau, mai grav, ca o formă de aservire a femeilor, obligate astfel să ducă până la capăt o sarcină nedorită. Să nu fiu înțeles greșit: convingerile religioase de orice fel trebuie respectate, însă doar atâta vreme cât ele nu aduc atingere drepturilor fundamentale ale omului, a căror apărare este garantată de societatea laică în care trăim.