Ion Pleșa este unul dintre autorii care au debutat atât în volum de poezie, cât și de proză, dar se pare că opțiunea sa principală a fost proza scurtă. Această formulă mizează și ea pe un efect similar poeziei, lucru care ne arată că poate Ion Pleșa a luat o abilitate din începuturile lui poetice și a valorificat-o diferit. Evident că nu putem înțelege proza scurtă doar în raport cu poezia, gândindu-ne la cât de autentice sunt textele unor scriitori precum T. Capote, ori J. D. Salinger. 

Fără să judecăm proza lui Pleșa după canoane clasice, observăm, de la început, că titlurile prozelor sunt de efect, precum Înălțimile, sărbătoarea, seninul, secvență tripartită cu o încărcătură vizuală de tip ritualic. Multe titluri spun ceva despre felul în care poți prelucra secvențe din trecut în narațiuni sau despre lucrurile și activitățile care te stimulează. Astfel apar Jurnal asimetric, Apropieri și Traveling. În mod vădit, segmentarea în multe fire narative pentru o țesătură de ansamblu cere la lectură un simț ascuțit al asimilării și al reluării selective a detaliilor.

Îmbinarea registrelor e un aspect care se dezvoltă direct proporțional cu numărul de capitole ale cărții și cum acestea nu seamănă în ansamblu, ci doar în perechi, pentru niște execuții verosimile și estetice, se poate spune că lumea lui Ion Pleșa, cel puțin în intenție, este variată: soldați, oameni simpli în sânul familiei și tineri din diverse categorii socio-profesionale. Spațiul e și el o dimensiune importantă în narațiune, imprimând trăsături figurilor prezentate. Există scenarii mai statice pe care le poți anticipa, dar și contexte mai agitate în care poți fi luat prin surprindere.

Puterea de observație a naratorului se compune diferit de la un capitol la altul, iar acest fapt, mi s-a părut că menține prospețimea ansamblului. Uneori e vorba de o precauție rece, alteori de o frenezie mai greu de stăpânit, dar, în fiecare situație, se simte întâlnirea cu dezordinea vieții și cu multitudinea de experiențe pe care trebuie să le administrezi. Apar întâmplări precum vizita la o fermă avicolă, un accident la munte, zile în provincie, amintiri din copilărie. Toate acestea duc la formularea unor scenarii dinamice. Sunt secvențe scurte și concentrate, care asigură o oarecare fluiditate lecturii, făcându-te să te apropii înșelător de personaj și de identitatea lui, aceasta rămânând, de fapt, doar o lumină pe care o primești dintr-un joc de cioburi.

Când privim firele narative ca pe niște ecuații, putem să ne gândim și că, citind, asistăm la câteva ore de algebră stranie, din care parcă se desprind atitudini personale turnate de Ion Pleșa în poveștile sale. Profilul naratorului se dezvăluie uneori puțin, ori deloc, alteori foarte mult, ca un filtru pe care nu-l poate controla ori care produce greșeli favorabile. Povestea combină nuanțe confesive și teme studiat atractive. 

Textul intitulat Durata de expunere ne amintește de arta capturării imaginilor, deși punctul de focalizare este pe verbalism, rămâne de interes tehnic îmbinarea de paliere epice, unul mai aprins și sumbru, altul pasiv și curios. Trecând prin niște teme interculturale, care vin din deceniile de la jumătatea secolului trecut, ajungem la câteva reprezentări ale muncii din mai multe profesii și la importanța ei în definirea personalității. Niște diapozitive servesc drept liant între generații. Ca să întregească nota fotografică, poza de grup devine un alt truc de ornamentare a trăsăturilor vieții de familie. Există câteva noi ocupații care au trezit fără efort interesul generației părinților noștri și care le-au compus evoluția identitară, sau organizarea timpului liber, în ciuda tuturor limitărilor. Un mod de acaparare a timpului liber era armata, despre care aflăm detalii în Talente adormite, printr-o scenă interesantă, de umilire a soldaților prin lectura publică a unor scrisori intime. Ofițerul, cu o dicție bună, lecturează scrisorile unui subordonat, printr-un exercițiu de autoritate diformă.

Întorcându-ne la titlul volumului, îl putem considera un îndemn discret, un apel la ancorarea în prezent, pentru a nu rata momente irepetabile ale existenței.

Ion Pleșa, Anotimpuri care nu se repetă, București, Editura Nemira, 2018