Facebook îmi amintește de-o întâmplare din noiembrie 2021. Eram în tren spre Brăila și-un bărbat trăgea cu ochiul în agenda în care lucram la roman.

N-a trecut mult timp, și curiozitatea l-a împins să-mi vorbească. Se plictisea și avea nevoie de companie întru plictiseală. Am lăsat agenda-n poală și, cu un zâmbet procedural, ușor iritat de limbarița lui, m-am prefăcut că-l ascult. Până când, una dintre amintirile sale, scăpată cu nonșalanță printre tot soiul de mărunțișuri, ca și când ar fi fost doar un fir de păr, mi-a dilatat pupilele.

Ei bine, bărbatul de lângă mine făcuse parte din misiunea militară românească de la sfârșitul războiului din Bosnia, din brigada trimisă în 1996 pentru a repara podurile aruncate în aer de sârbi. Dar nu numai pe tărâm bosniac își petrecuse câteva luni din tinerețe, ci și-n Kosovo, în trupele KFOR.

Am rămas cu gura căscată.

Desigur, nimic din fizicul fostului soldat nu mai supraviețuise în rotunjimile semi-obeze ale veteranului de acum.

Venea de la Bistrița, nu pusese întreaga noapte geană pe geană și tocmai fusese concediat de la fabrica de cablaje auto de-acolo, unde avusese o leafă amărâtă de 1.400 de lei. Îl dăduseră afară pentru că nu dădea randament. Treaba lui era să îmbrace cablurile în cauciuc, deci trebuia să-și miște rapid degetele. Numai că nu și le putea coordona. De ce? Și-a dat șapca jos și mi-a arătat o cicatrice stelară pe scalp; sub os: o pană de șrapnel încasată în Kosovo. Celebra știre cu TAB-ul românesc care călcase pe-o mină antitanc plasată de sârbi cu dedicație pentru americani. Ghinion atunci, noroc acum:

— Schija asta e biletul meu câștigător la pensie. Mai am de așteptat câțiva ani. Până atunci, trăiesc și eu cum pot. O să mă fac iar paznic la Brăila. Chestia e că din cauza schijei uit lucruri, n-am vlagă-n mâini și am probleme cu vederea. Ce mi-a fost dat să văd la bosniaci, ți se ridică păru-n cap... M-au împușcat proștii de sârbi lângă Sarajevo. Ei erau băieți buni, ne înțelegeam bine cu ei, că le vindeam motorină de la noi din unitate. Știi, era embargoul ăla...

— Păi nu știți cum se cânta la Drobeta în anii ăia? "Ține, Doamne, Dunărea..."

Cunoștea șlagărul, l-a bufnit râsul:

— "... să mă duc la Sârbia,/ să trec benzina pă barcă,/ să mai fac și io o marcă". Deci, cum ziceam, ne-au ciuruit sârbii. Fiindcă ne-au prins într-un convoi cu americanii. Ei cu Humvee, noi cu ARO-urile noastre. Ăia când au văzut convoiul, au căpiat, au început să tragă în tot ce mișcă. Am avut câteva răni, dar nimic serios. Nasol a fost în Kosovo. Dar noaptea ne întâlneam toți la bordel - sârbi, albanezi, americani, nu conta. La prostituate nu mai eram inamici, era pacea popoarelor. Și-acolo matroana nu te lăsa cu ceasul ca la Paris, ci îți punea clepsidra. Clepsidra măsura o oră, n-aveai cum să furi nicio secundă, nisipul se oprea la fix 60 de minute. După ce m-am întors din Kosovo, nevastă-mea nu mai era. A fugit în Italia cu unu’. Am îmbrăcat-o cu aur din Sarajevo, din tot ce se jefuise acolo, regina din Saba am făcut-o. Și nenorocita m-a jumulit de toți banii, a luat aurul și-a tulit-o la macaronari. N-am mai văzut-o de-atunci.

Eram năucit, zici că vorbeam cu Todorov al meu din "Filip Manakis: o poveste europeană".

Ne-am despărțit în fața gării. Mi-a spus că voia să dea o raită pe la tovarășii de pahar:

— Cum mă văd băieții în cârciumă, se ridică de la mese și-mi dau salutul milităresc. Știi cum mi se zice la bar?

— Cum?

— Johnny Kosovo.

Nu știu de ce, dar uitându-mă după el în timp ce-și croia greoi drum printre cei din gară, cu o lentoare mai degrabă studiată decât naturală, ca și când ar fi fost adeptul plimbărilor aristocratice, al pașilor dintr-o lume a huzurului și prispelor, îmi suna în minte o remarcă despre timp a lui Wallace Stegner în romanul "Unghiul de repaus": "ne construim colibele în ruinele lui".

Coliba nevăzută a lui Johnny Kosovo era acea bucățică de șrapnel pe care-o purta în craniu ca pe-un certificat de naștere.