Opt ani s-au împlinit în toamna care a trecut de când, într-un 7 septembrie 2015, intram pentru prima dată în clădirea Facultății de Litere a Universității din București. Urcând celebrele ,,trepte multeˮ despre care citisem curios în amintirile absolvenților, culese de oriunde avusesem prilejul, am văzut scris cu roșu, sub un bec, un mesaj mărunt, la vedere și totuși parcă la pândă, un fel de test de atenție ca în experimentele psihologice. Am înțeles după multă vreme că citisem inscripția pripit și trunchiat, că acolo fusese altceva, dar, așa cum se întâmplă de multe ori, cuvintele care ajung la noi răstălmăcite se însuflețesc de un farmec nou. Acel ,,Read everywhereˮ pe care mi se păruse că l-am văzut acolo, era un fel de program-sinteză al spiritului Literelor, un îndemn scris, bineînțeles, de studenții care, iată, știau că se poate citi și pe scări, la lumina unui bec, pe coridoare, oriunde așadar, fără să pierzi timpul...

Am păstrat amintirea acestei mici descoperiri așa cum păstrezi fără un plan precis un obiect lipsit de funcționalitate practică evidentă. Îi aruncam o privire în fugă de fiecare dată când urcam și coboram scările. Niciodată, însă, n-am simțit-o mai aproape de mine ca în acest an. Cititul pe trepte, la lumina întâmplătoare a câte unui bec găsit în mod neașteptat și norocos, ca o cupolă care te apără de ploaie, e, cred, cea mai definitorie imagine pentru anul care se încheie curând. Cititul pe muchie. Și scrisul întocmai. Totul la limită. Printr-o sumbră tradiție pornită în 2011, anii impari au avut pentru mine rolul ingrat și nedrept pe care îl au toamnele: au venit cu belșug, dar și cu tristeți. 2023 nu a făcut excepție și a început prelingându-se vâscos, în "slow motion", aducând zile ca niște cozi imense la care te aliniezi știind de la început că la capătul lor nu vei primi nimic. În fața brutalității vieții, literatura are mereu un moment de poticnire, stă în cumpănă și tace, debusolată, se face mică, în semn de înțelegere și bun-simț, dar prezența ei se reimpune curând ca o necesitate și ca singura libertate deplină. De aceea, poate cea mai de folos și mai veselă retrospectivă pe care o poți face la sfârșit de an este a cărților cu care te-ai întâlnit și care au venit în lume pentru a fi citite de fiecare "cât va putea și cum va putea" (parafrazând îndemnul cu alte mize al lui Titu Maiorescu).

Ori de câte ori vedeam în copilărie un program "Best of" mă întrebam dacă există, într-adevăr, cineva în spatele acelei ediții care a ales "cele mai bune momente". Cum o fi făcut? mă gândeam. Le-a evaluat, le-a drămuit, comparându-le și decretând de unul singur ori în echipă, prin vot, care sunt cele care merită să fie reluate? Nu știu cum se (mai) aleg secvențele "Best-of", dar știu cu siguranță că în cazul meu una din cele mai frumoase confirmări ale convingerilor mele (și nu doar ale mele) mai vechi despre modul în care literatura poate rămâne relevantă s-a întâmplat într-o zi de octombrie, în contextul aniversării a 160 de ani de la înființarea Universității din București, în minunata sală de lectură a Facultății de Litere. Cartea prezentată și discutată? Lizoanca la 11 ani. O reeditare, într-o splendidă, binevenită serie de autor Doina Ruști. Publicul? Majoritatea studenți și elevi. Se citește, da, se citește, după cum și autoarea este convinsă și a arătat-o în nenumăratele dialoguri cu tinerii, dintre care unul realizat chiar deunăzi la un club de lectură din București. Poate că se citește altfel, pe modelul "Read everywhere" (am aflat de curând că există chiar o aplicație numită, nu foarte diferit, "Read anywhere"), dar literatura va rămâne câștigătoare în pofida oricăror presupuse hegemonii ale vizualului și altor forme de divertisment câtă vreme va asigura acest dialog dintre public și scriitor, demonstrând că e un fenomen viu. Cu cât mai mulți tineri înțeleg că o carte e rezultatul unei pasiuni, al unei fascinații și al unui preaplin care s-au cerut exprimate, al unui subiect care l-a preocupat pe autor și care poate să fi venit din biografia sa, din surse livrești sau, cum se întâmplă de cele mai multe ori, din îmbinarea firească dintre cele două filiere, biblioteca și viața, literatura nu va mai avea acel aer de exponat, străin și îndepărtat, menit să fie respectat cu un soi de pioșenie obligată. Nici autorul nu va mai fi, astfel, în conștiiința elevilor, un fel de semizeu așezat bățos la masa de scris, care a compus illo tempore străfulgerat de inspirație pentru a da posterității Opera de necontestat, care negreșit are un singur sens "corect", unicul punctat la examen (ce a vrut să spună autorul?...). Cred că firescul și omenescul literaturii sunt ceea ce o mențin relevantă și atractivă. Am simțit acest firesc în vorbirea scriitoarei care povestea despre întâlnirile cu publicul fascinat de Lizoanca și de obiecte diverse din roman. Mi-am amintit și eu atunci de Maidanul cu dragoste al lui G. M. Zamfirescu, citit într-un decembrie cețos, acum câțiva ani, de rafinamentul și tristețea viciului din Craii de Curtea-Veche, de câmpurile Stolniciului în care am copilărit și pe care le regăseam, prin fire secrete, în paginile Lizoancăi, ca și cum satele din Chiajna și cele din comuna Stolnici erau vecine. M-am gândit mult la acea carte și la acea zi, la farmecul pe care îl au satele de câmpie ale sudului, cu aerul lor adesea umil, dar cuceritor, cu paradoxalul contrast meteorologic între belșugul de soare din timpul verilor prelungite în toamnă și ceața care se lasă acolo din noiembrie făcând aerul mult mai umed și mai rece decât în zonele deluroase, deschizând câmpia spre nebănuite zări de mister.

Tot pe linia misterului și a negurosului, Prăvăliile de scorțișoară. Sanatoriul sub semnul clepsidrei de Bruno Schulz a fost o altă reeditare din acest an, într-o nouă traducere, a Cristinei Godun, în colecția Anansi Fiction, care mi-a amintit de nevrozele spiritului central-european atât de bine prezentat odinioară la un curs de master ținut de doamna profesoară Adriana Babeți, coordonator, cum bine se știe, al monumentalei lucrări recent apărute, Dicționarul romanului central-european. Cartea lui Bruno Schulz, cu plonjările ei fantasmatice într-o infrarealitate disecată maniacal în eflorescențe sublim-grotești m-a făcut să mă gândesc cu admirație la acea categorie de scriitori care nu au nevoie să călătorească pentru a fi mereu surprinzători, cărora mediul lumii lor cotidiene le e suficient pentru a stoarce din el resurse nesperate, imprevizibile și tulburătoare, prin puterea unei sensibilități și a unei fantezii mai exuberante și mai dinamice decât a celui mai împătimit călător. Și – rămânând în zona reeditărilor – un eveniment îmbucurător îl reprezintă apariția, pe final de an, a primelor două volume din ediția critică a literaturii și publicisticii lui Mircea Eliade la Fundația Națională pentru Știință și Artă. Sunt, așa cum ne-am obișnuit de câțiva ani, multe cărți care merită toată atenția. Aștept nerăbdător, de pildă, să înțeleg prin lucrarea lui Cristi Nedelcu ,,Semiotica banculuiˮ, dar și să văd ce este, pentru Bogdan Crețu, "mai puțin decât dragostea", în romanul al cărui titlu e dat chiar de această sintagmă incitantă.

Târgurile de carte, evenimentele vii, cu dialoguri reușite și firești între scriitori și cititori, purtate în librării și în alte spații la fel de atractive, sunt, în definitiv, puținele garanții, într-un an, ale unor experiențe de calitate. Ele fac cu siguranță parte din orice "Best of". Literatura bună e printre cele mai stabile și credibile puncte de sprijin într-o lume în care contururile devin nesigure. "Read everywhere!", desigur. Să citim și să scriem oriunde, fiindcă asta e, în definitiv, revanșa noastră dintotdeauna în fața a ceea ce nu putem controla.