Intrarea în Palatul Forzza oferea un spectacol nemaivăzut. Pe schele, deasupra intrării, niște academiști pictau o scenă antichizantă. La dreapta lor, dar mișcându-se mult mai rapid, o echipă de constructori dărâmau fațada cu fresca proaspătă. Distrugeau nu doar pictura, ci întreaga tencuială, până la peretele gol. Pictura era o boun fresco și necesita mult timp să se usuce. Puteai anticipa că în scurt timp constructorii vor dărâma pictura înainte ca ea să fie finalizată; era o chestiune filosofică aici: se vor opri și vor aștepta întâi să vadă ce apare din stratul de intonaco, în care opera era abia schițată, sau o vor trata doar sub aspectul ei material, de muruială pusă pe un perete ce trebuie eliberat, și vor lovi cu dalta chiar sub pensulele pictorilor, chiar în suprafețele pe care aceștia se vor pregăti să le atingă.

Aș fi vrut să am cu cine vorbi despre asta, dar nu era nimeni la intrare. Vizitatorii se topiseră deja prin labirinturile palatului despre care auzisem atâtea, iar despre ghizi sau portari nici vorbă. Mai era ceva și mai amuzant. În fața palatului se poziționase o macara cu o bilă de demolări care părea că face ultimele preparative înainte să prindă a lovi în peretele cu fresca, în schelele muncitorilor și poate în capetele lor. Aparent, intrarea va fi transformată în ruine în mod iminent și asta în timp ce palatul rămânea deschis vizitatorilor. Așa o dezorganizare nici la noi nu întâlnești.

M-am grăbit să intru. Praful era sufocant, iar mici fragmente din perete îți picau în cap dacă nu erai atent. Pe niște rafturi, în ceea ce trebuie să fi fost o cușcă a portarului, se aflau niște dispozitive cu căști. Erau, probabil, ghizi virtuali. Am luat unul, sperând că toate sunt identice și au mai multe limbi. Însă meniul era într-o scriere asiatică, nu aveai nici măcar cum să ajungi să resetezi limba. M- am întors și am mai luat unul. Și încă unul. Nu puteam sta să le testez sub debrisurile ce tot picau din pereți și tavan. M-am oprit într-o sală cu artă barocă și am încercat să le potrivesc.

"Nu mai stați aici!", mi-a zis un trecător grăbit. "Veniți cu mine". "Urmează să fie demolată", a adăugat văzând lipsa mea de reacție. "E iminent". "Nu scot întâi tablourile?", am întrebat. "Nu e timp. Niciodată nu e timp. Și la ce bun? Depozitele sunt aproape pline și nimeni n-are habar ce e în ele. Ar trebui o armată. Directorul a zis că o operă intrată în depozit e o operă moartă, și nici măcar n-are parte de o moarte bună. E îngropată de vie. Mai bine să fie distrusă apărând, zadarnic, un perete. Ce soartă mai bună poate avea un tablou?"

Ne oprisem într-o sală al cărei concept era de nerecunoscut. Exponate diverse, nu doar artă, din zone și din timpuri deslegate, se aglomerau pe peste tot. "Suntem într-un depozit?", am întrebat. "Nici gând. Doar că era complet idiot curatorul acestei săli. Iar colegii săi au dorit să arate că și idioțenia e ceva ce merită expus."

"Lucrați la Palat?" "Nu, nu, nu, nu. Sunt doar un vizitator frecvent. Am copilărit aici. Aici veneam când fugeam de la școală. Era o aripă a palatului care avea jocuri video (ce numeam atunci jocuri video) și pe acolo am intrat treptat și în restul expozițiilor. Îmi place aerul ăsta al lucrurilor moarte. Un muzeu e un insectar pentru idei". Priveam spre el cu invidie și resentiment. Avusese acces liber, când eu ciupeam pe ici pe colo tot ce găseam despre colecțiile de aici. "Ha", zise citindu-mi gândurile. "Cunoașterea cunoașterii e mai importantă decât cunoașterea" spuse ca și cum ar fi zis un mare adevăr. Apoi schimbă repede topicul: "Bine ați făcut că v-ați luat mai mulți ghizi. Fiecare are propria versiune a palatului. E o bizarerie, aparent, dar informația e radical diferită de la unul la altul". I-am explicat că unul e în japoneză și nu știu să-l resetez. "On/off", îmi răspunse și apăsă pe un buton mic cu vârful unghiei. "Când te blochezi, o iei de la început. Marea înțelepciune Microsoft!". "Aveți trei aparate, vă mai trebuie o ureche", adăugă cu un zâmbet câteva momente mai târziu. "De unde sunteți? Nu vreau să zic că engleza dumneavoastră e proastă...". N-am apucat să răspund. Peretele din spate s-a pulverizat. Prin spărtură au intrat mulți oameni. O trupă pe butoaie, venită din istorie pentru un film de Bergman, a început să joace o temă biblică direct în praful înecăcios. Părea să nu-i deranjeze. Erau ca o pictură în camaieu albicios sau ca statuile vorbitoare, acum la modă. În spatele lor, o echipă de muncitori extindea spărtura și, de data asta, demolând părea să construiască. "Fac spații alternative", spuse demonul cunoașterii, încă întins pe jos. Explozia peretelui ne aruncase pe amândoi, dar pe el îl loviseră și câteva cărămizi. Din țeasta spartă, amestecat cu var, sângele curgea vâscos și gălbui, ca o piatră de chihlimbar nelimpezită. "Nu trebuia spart peretele ăsta", mai zise. Se ridică deodată, se scutură alert și, fără să-i pese de arcada însângerată, zise vesel: "Un mic accident. Voi fi bine. Îmi plac surprizele!" și se strădui să fie cât se poate de convingător. "Mergeți, poate fi riscant aici. Spre dreapta găsiți o aripă proaspăt construită. Acolo se demolează mai puțin". Restul vizitei a fost lipsită de evenimente. Pe măsură ce înaintam în labirint, vedeam și de ce trebuie distruse capodopere mai vechi sau mai noi, și de ce e nevoie de recrearea unora care au fost deja distruse, dar, mai ales, vedeam cum arta nouă apărea din nimic. Într-o sală, literar, asta se întâmpla. Pe pereții goi, probabil printr-un software și o imprimantă 3D bine disimulată, apăreau spontan compoziții care se dezabstractizau văzând cu ochii. La urmă, doi funcționari treceau repede prin sală, unul semna lucrările, celălalt le punea titluri, și dispăreau ca și cum n-ar fi fost. Ca o curiozitate, în centrul acelei săli era împăiat un elefant care pictase pe pânză la o grădină din

Indonezia și, adus aici, pe el pictaseră niște discipoli ai lui Banksy. Am regretat că n-au găsit de trebuință să facă și un medalion cu Sfântul Antonie al lui Dali și – surpriză! – unul dintre ghizi m-a lămurit că scena se afla, într-adevăr, pictată, dar pe pielea interioară a elefantului, înainte de a fi împăiat. Asta, și încă unele chestii pe care nu le mai expun acum, m-a lămurit care era treaba cu ghizii virtuali: ei nici măcar nu aveau o informație, ci își închipuiau ce vrei tu să afli și îți ofereau acea informație ca și cum ar fi fost obiectivă.