nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

O zi încăpătoare

Tot ce-și dorea era o zi încăpătoare. Sărbătorile treceau întotdeauna în goana mare, irosite printre cumpărături febrile și vizite anoste, încât la începutul fiecărui an se simțea de parcă i-ar fi fost furată o frântură de viață. Acum însă nu răspunse niciunei invitații și își cumpără doar strictul necesar. Își puse niște ghete comode și porni de-a lungul Căii Victoriei, lăsând tot mai mult în urmă termenele-limită și îndatoririle sub care fusese strivită de la o vreme.

Merse cu pas măsurat, se uită la vitrine, la oameni. Se opri în fața fostului Palat Regal. În grădina pustie, forfota bulevardului ajungea parcă atenuată de o sită nevăzută. Își aminti sălile mari, coloanele de marmură, șirurile de tablouri din colecția regală și sunetul pașilor stingheri pe pardoseala lustruită. Zâmbi și intră.

Istoria artei românești i se desfășura în fața ochilor, prin icoane, tipărituri, broderii și caftane, podoabe și argintărie, portrete de hatmani și iconostase. Apoi îi revăzu pe Aman, Grigorescu, Pallady, Tonitza, Luchian în naturi moarte, peisaje și perspective cutezătoare. O dureau picioarele, nu stătuse jos nici măcar o clipă și ar fi mers prin galeriile acelea la nesfârșit. Era unicul vizitator, își auzea doar propria respirație, foșnetul ușor al hainelor și gândurile.

Biserica Schitu Măgureanu i se arătă dintr-un tablou de Marius Bunescu, realizat în 1929. O alee îngustă din Cișmigiul înzăpezit duce către biserică, printre copaci goi, sub un cer gri cu alb. Nicio siluetă, nicio mișcare. Își imagină acea zi și aproape că putu simți gerul și mirosul de lemn ars. Rămase pironită locului și continuă să privească tot înainte, tot mai atent, până când suprafața picturii își pierdu rigiditatea și deveni fluidă ca o apă molatică, iar oglinda acelei ape începu să reflecte adevăratul cer al unui alt timp, al unui alt spațiu.

Rama tabloului și pelicula aceea unduitoare dispărură, iar ea se văzu dincolo, pe aleea ce ducea către Schitu Măgureanu. Gerul pătrunzător o făcu să se crispeze. Nici țipenie de om în jur, doar zăpada proaspăt așternută și turla ce se profila pe văzduhul cenușiu. Făcu câțiva pași, apoi se opri. Locul acela o chema cu un cântec duios, ca un oftat. Ar fi vrut să străbată aleea până la capăt, să intre în biserică, apoi să iasă în bulevard, să se uite la lume, la case, să respire aerul vechi de un secol. Dar nu știa cum ajunsese acolo, nici cum ar putea să se întoarcă de partea cealaltă a picturii. Era în anul 1929, aveau să vină războiul și ororile lui. Cum ar putea trăi în astfel de vremuri? Și, oricum, de unde să înceapă? Pe măsură ce teama și îndoiala își făceau tot mai mult loc în inima ei, împrejurimile începură să se estompeze ca și cum le-ar fi privit printr-o apă tulbure. Clipi des, apoi se simți aruncată înapoi. Era din nou în sala de muzeu. Tabloul își recăpătă soliditatea.

În grădină respiră adânc, încercând să-și potolească pulsul, apoi o luă în jos, pe lângă biserica Kretzulescu și intră în Cișmigiu. Trebuia să meargă acolo, să vadă cu ochii ei, cei de acum. Urcă La Cetate și se gândi că fusese în acel loc de zeci de ori, dar că niciodată nu i se păruse ieșit din comun. Un gard înalt, de fier, despărțea aleea de sub arcadele de La Cetate de biserica Schitu Măgureanu. Se întoarse la stânga și vru să iasă în bulevard, dar clopotul bisericii începu să bată. Privi din nou gardul, simțind dangătul până în vintre. Cu fiecare ecou, totul se schimba în jurul ei, devenind curgător și difuz. Gardul dispăru, aleea era acoperită de zăpadă și străjuită de copaci desfrunziți, iar biserica i se arătă dinainte sub un cer greu. Clopotul continuă să bată câteva momente bune, clar și adânc. Înțelese că ezitarea ei fusese cea care o smulse din lumea de dincolo de tablou și că putea rămâne numai dacă își dorea cu adevărat. I se mai permitea o încercare. Ar fi vrut să știe de ce. Se întrebă ce cordon invizibil o lega de acel loc. Era periculos? Avea să se mai întoarcă la viața ei? Ce lăsa în urmă? O cuprinse o senzație de gol. Apoi ușa bisericii se deschise și văzu lumina unei candele în interior. Se urni și păși înăuntru. O mână cu degete lungi și piele fină, ca un pergament, zăvorî ușa în spatele ei.

În Bucureștiul ca un furnicar, fulgi mari de zăpădă acopereau străzile cu un strat subțire, diafan, sidefiu. Luminile din fostul Palat Regal fură stinse, porțile închise. A doua zi era Crăciunul, iar următorii vizitatori aveau să fie puțini și obosiți, în căutarea unei zile încăpătoare sau măcar a unei ore dilatate, pe care să o simtă a fi numai a lor. Niciunul dintre ei nu va observa mâna subțire și abilă, ca de magician, ițindu-se printr-o ușă de biserică întredeschisă dintr-un anumit tablou.

Miruna VASILIȚĂ

Miruna Vasiliță (n. 1986) a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, apoi a urmat cursurile Masteratului de Traduceri și Terminologii Specializate din cadrul aceleiași universități. Traducătoare și editoare. La finalul anului 2019 a debutat cu volumul de proză scurtă Femeia cu mască, apărut la Editura Eikon.