nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

În vreme de pace

(uneori istoria ne provoacă să ne imaginăm că am fi acolo)

"Au crezi că graiul tău, atât de asemenea cu al nostru, este cel care te-a ținut în viață?!... Nu. Dincolo de apa Danubiului, mult mai la miază-zi, am mai întâlnit oameni care grăiesc un fel de vlahă. Doar că s-a scurs prea multă vreme de atunci ca să îmi aduc aminte dacă felul tău de a grăi seamănă cu al lor."

Desigur că, atunci când am înțeles în ce situație picasem, am mizat cu speranță și instinctiv pe asemănarea limbii. Și spun instinctiv pentru că senzația de groază – instilată convingător în cele câteva ore când observarea realității din jur m-a condus la înțelegere – îmi cam paralizase rațiunea.

"Mai degrabă cămașa și ițarii de pe tine... Țesături fine am mai văzut eu, fie aduse de la Stambul, fie din Moravia. Dar cele de pe tine sunt altceva; și nu le pot pricepe cum au avut să fie făcute."

Mda, când plecasem la drum spre Câmpulung luasem pe mine o bluză cu mâneci lungi, dintr-un material sintetic moale, alb, pentru a mă apăra de soare, întrucât în ultimii ani observasem cum pielea mi se tot pătează pe timp de vară. Atât bluza cât și pantalonii erau un pic elastici. Oare asta să-mi fi salvat viața în ochii voievodului? (Nu cred. Mai degrabă însăși îmbrăcămintea m-a făcut suspect ca venind din țări străine și probabil vrășmașe... Așa că mă întreb: de aici cum se va înclina soarta? Va învinge reflexul primar de a distruge ceea ce nu înțelegi?, sau vreo mirabilă curiozitate benignă?) Pe de altă parte, dacă hainele li se păruseră deosebite, de ce nu mi le luaseră, pur și simplu? Nici n-aș fi avut puterea să mă împotrivesc. De altfel, foamea și oboseala strânse de când ajunsesem fără să vreau la curtea domnească m-au adus într-o stare jalnică. Iar acum senzația de vomă iminentă se alătură deja-copleșitoarelor dureri din articulații și din mușchi. (În carceră mi se adusese doar o ulcică cu apă, care aveam curând să aflu că îmi este incompatibilă digestiv. Și nici noaptea petrecută pe lemn negeluit nu-mi putea fi prielnică.) Iar la starea de rău fizic se adăugase disperarea de a nu vedea nici o cale de ieșire. Doar că disperarea devenea tot mai resemnată, pe măsură ce mintea se obișnuia cu ideea că, într-o întâmplare atât de radicală, omul la persoana întâi nu prea mai contează.

"Nu. Nu atât graiul, nu atât hainele. Mai este ceva... Și care nu vine de la tine, ci de la noi, cei de aici… Anul trecut, prinși de iureșul faptelor venind din afara Vlahiei și de alianțele cu regii străini, am văzut multă vărsare de sânge. Asta ne-a îngrețoșat și ne-a îngrozit. Și ne-a adus teamă de mânia lui Dumneazeu. Așa că în vremea de-acum, care ne este dată să fie calmă, și cum oamenii mei au trecut mulțumitor și peste greutățile iernii, simt că e rândul pentru pace. Iar pacea aceasta ți se va cuveni și ție dacă ne spui cinstit al cui trimis ești. Și cu ce fel de treabă ai venit în țara noastră."

Când fusesem adus prima oară în fața acestui domnitor sever, spusesem imediat că vin dinspre miază-noapte. Din instinct, mi-am zis atunci, dar curând am aflat că nordul ales arbitrar a fost o greșeală.

"Nu!... Eu știu cum arată trimișii lui Sigismund. Și nici leah nu-mi pari. Și nici din Moldavia. Ești străin din altă parte."

Nici nu a mai stat la discuție: a poruncit scurt să fiu închis la subsol. De altfel, și eu rămăsesem fără cuvinte. Ce puteam spune? Să fi zis imediat că vin din altă direcție?, când tocmai realizasem că nu cunosc mai nimic precis din istoria propriei mele țări?, că nu-mi amintesc nici ce învățasem odinioară la școală?, că, deși trecerea prin materia Istorie îmi provocase pe atunci imaginația, astăzi detaliile despre acele vremuri îmi erau pierdute?... Aproape ironic.

Mda, după ce am trecut de tinerețe m-am pricopsit, aproape pe nesimțite deși tot mai accentuat, cu o anume sensibilitate altoită pe gânduri: o preocupare, o aderență spontană pentru aspectele de substrat ale existenței umane, pentru implicita dar discreta coordonată existențială din actele și din operele oamenilor. Pentru antropologie, într-un fel. O sensibilitate care se declanșează prompt când este vorba de istorie. De exemplu, la vizitarea unui castel sau a unei cetăți vechi mă aflu copleșit nu atât de grandoarea ori de frumusețea monumentului, cât de zbaterea gândului ce-mi fuge imediat în acel trecut, încercând să-și imagineze fel-de-fel de chestii: câți oameni vor fi lucrat la ridicarea construcției? erau ei un fel de sclavi, sau, ca oameni liberi, fuseseră motivați de cadența unui blid cu mâncare? și ce anume putea fi în acel blid? apoi, prin ce tehnică lucraseră piatra? ce substanțe amestecau în liantul cu care ridicau zidurile? câți ani să fi durat construirea? cum și de unde procura 'antreprenorul' materialele necesare? iar pe de altă parte, ctitorul, cum i se spune, avusese el o motivație politico-militară sau una spirituală? etc, etc... O reacție ce poate fi socotită reminiscența acelor pusee de imaginație pe care invocarea trecutului, a istoriei, le provocase odinioară minții mele de copil. Cum ar fi să fiu acolo?, să pot urmări de pe culmea de piatră încleștarea de la Posada? Sau să-l pot preveni pe Mihai despre complotul ce-i va curma viața? Sau, mai târziu gândind, să pot preleva eșantioane de limbă română prin șirul de secole de după retragerea aureliană? Hm... Și acum?, ajuns pe neașteptate chiar într-un astfel de trecut!?... Iată deci ironia. Cum să-mi fi spus cineva pe atunci că "you can't handle the truth!", și asta tocmai din simpla absență a detaliilor din memorie?!... Ori poate dintr-o mai subliminală incompatibilitate.

Așa că acum, aflat pentru a doua oară în fața domnitorului, cele tocmai spuse de acesta mă trezesc un pic din starea de rău. Înțeleg că ar fi trei elemente care m-au ținut în viață până acum: limba, hainele, reculegerea. Dar ce șanse sunt să nu mai fac vreo gafă... geo-politică? Și în ce măsură îl pot convinge pe domnitor de faptul că le pot fi util?... Dar le pot eu fi cu adevărat de folos?... Și ce fel să fie acest folos? Cultural? Științific? Material?... Și cum ar putea fi el dozat încât să nu schimbe mersul lucrurilor?... Dacă totuși o alterație minoră în urzeala timpului (și oricât de neînsemnată ar fi ea) poate răsuci istoria?... Pe de altă parte, cât de importantă mai este supraviețuirea mea acum, când nu văd cale înapoi, în timpul meu, așa cum nu știu deloc cum am ajuns în timpul de aici? Mda, cam multe întrebări și prea puțină lumină...

Îmi spun că în privința limbii aș putea face efortul să vorbesc evitând neologismele comode minții mele, dar celelalte aspecte și dileme îmi rămân închise, și asta în ciuda instinctului de conservare încălzit de cuvintele pașnice ale domnitorului. Mă uit la el, la gesturi, la mișcări, la expresia feței. Calm, recules; dar totuși o mină de preocupare îi umbrește fruntea. O fi vreo îngijorare pentru dregătoria curții domnești?, sau îndoieli privind alianțele externe? Sau este chiar din cauza prezenței mele, cu care încă nu știe ce să facă? Aș vrea să-i transmit că poate avea încredere: că eventualul tain de mâncare pe care mi l-ar aloca i-ar putea aduce beneficii. Dar gândul îmi este pe loc cenzurat: între noi nu stă doar o jumătate de mileniu și ceva, ci și o mulțime de obișnuințe pe care mințile noastre ar trebui să le abolească instant pentru a se putea înțelege. Ca să nu mai zic despre faptul că la doar câteva secunde după gândul acela încrezător – cum că aș putea vorbi o limbă română fără neologisme – îmi dau seama subit (și cu alt adaos de panică) că nu știu nici măcar cum să îi transmit omului din fața mea că am nevoie de un medic (cum să-l numesc? tămăduitor? lecuitor? vraci?), sau cum să îi spun că viețuirea mea atârnă de niște apă fiartă... Și, gândind dincolo de bariera descurajantă a cuvintelor, oare ce proceduri de reanimare ar putea include medicina acestei vremi?, deșertarea unui ciubăr cu apă rece; resemnare; împărtășanie?...

Gândurile mi se adună de-acum aproape întâmplător, fără legătură cu ființa mea, cu temerile mele.

"Țara de unde vin eu... nu este la miază-noapte."

Zâmbește, parte mulțumit că i se confirmă bănuiala, parte că m-am hotărât să-i răspund la cererea rostită ca propunere de pace.

"Țara de unde vin eu nu este la miază-noapte..., nici la miază-zi, nici la răsărit, nici la apus."

Zâmbetul îi devine gânditor, sau mai degrabă distras. Oare a înțeles? Sau îl amuză neînțelesul? Și gândurile mele febrile își urmează deriva, motivate pe interior de semne ce prevestesc că nu voi mai rezista mult timp în picioare.

"Aici, la curtea domnească, întocmiți niscaiva hrisoave? înscrisuri?"

Și după un timp, ca necesar pentru a înțelege vorbele mele, vorbe care probabil că nu îi sună chiar firesc, răspunde:

"Da, un logofăt trimis de Sigismund ne-a învățat cum să orânduim hrisoavele cu legi și cu împroprietăriri. Am tocmit și un grămătic pentru aceasta."

"Și de ce țineți hrisoavele acestea? Pentru ce este nevoie de hrisoave?... Cum ar în lipsa înscrisurilor?"

Întrebarea mea îl derutează inițial, dar fața i se luminează când înțelege că este un fel de joc. Poate chiar un joc disperat: pentru că, la rândul lui, simte asta pe fața mea. (Mă amuz un pic: în mărunta noastră încurcătură de ițe temporale avem și un dram de noroc – amândoi suntem trecuți de tinerețe, așa încât vitalitatea pielii nu acoperă reflexia gândurilor pe chipurile noastre.)

"În lipsa hrisoavelor cu orânduieli, atunci dregătoriile lesne ar ajunge la cheremul oamenilor răi... Prin hrisoave lăsăm scrise legile, să fie chezășuire pentru copiii noștri."

"Deci nu le scrieți pentru acum, pentru astăzi,... ci pentru mâine."

Zâmbim amândoi, a înțelegere.

"Ei bine, eu vin din țara de poimâine."

De-acum nu mai contează dacă picioarele mă mai țin sau nu. Nici dacă domnitorul a priceput sau nu cuvintele mele. Am spus ce aveam de spus, și am terminat înainte de a se scurge viața din mine.

Senzația de rău fizic se risipește cumva: nu-mi mai simt trupul, acum parcă eliberat din întretăierea liniilor temporale.

Privesc chipul domnitorului și încerc să ghicesc rostogolirea de gânduri din care derivă metamorfoza: zâmbetul îi trece prin câteva nuanțe, dar nu dispare. Să fie totuși cuvintele mele de înțeles? Și dacă le-ar înțelege, ce ar putea el presupune? că este la mijloc ceva necurat, diavolesc? ori vreun semn îngeresc? De câtă șansă ar fi nevoie în gândurile unui om din secolul acela – chiar fiind el un voievod cu vocația alianțelor mondiale – pentru a înțelege situația aceasta, momentul acesta al nostru, ca fiind o solie nevinovată și întâmplătoare din viitor?

"Poimâine totul va fi bine. Copiii voștri,… țara ta;... toate vor fi bine!", îi spun cu ultimele fărâme de gând conștient.


Mircea Băduț